În copilărie, pe vremea şcolii generale, aveam un coleg, un prieten, cărunt. Un tip special, de o blândeţe a firii cum rareori am găsit. Un om bun, pur şi simplu. Isteţ, cuminte peste măsură şi de o bunătate aproape nesănătoasă. Se născuse doar cu această ciudăţenie: părul alb. În întregime alb, mai exact. Aşa cum se întâmplă, se lipea uşor de porecle. Mai întâi i s-a spus „ursul polar”. Apoi „moşu”. Şi „moşu” a rămas multa vreme. Nu-l necăjea porecla, o socotea un semn de recunoaştere, un semn că e parte a grupului. Neobişnuita lui cumsecădenie ni-l făcea drag şi toate erau aşa cum se cuvine.
Părul cărunt, zălog al maturităţii, e în mod comun asociat cu înţelepciunea. Vârstnicilor care îşi cănesc părul li se refuză, adesea, acest privilegiu, fiind înlocuit de ironii nu întotdeauna subţiri -cochetăria e o negare a înţelepciunii. De la o vârstă anume, părul cărunt e o formă de legitimare, aproape obligatorie. Transformarea cromatică devine un atribut obligatoriu, o condiţie a respectului, un indicator (nu întotdeauna onest ) al judecăţii cumpănite, în care inteligenţa şi experienţa au născut un atribut superior. Prostiile spuse de oameni cărunţi devin doar tâlcuri neîndeajuns pătrunse.
Supravieţuind până la acea vârstă devenim deţinătorii unui merit care ne îndreptăţeşte la o formă particulară de respect, pe care nu mai trebuie să îl argumentăm în permanenţă, pentru care nu mai avem nevoie de demonstraţii suplimentare, e suficientă prezenţa părului cărunt, care instituie o prezumţie absolută de înţelepciune. Prietenul despre care vorbeam, născându-se cu acest neobişnuit dar, a fost întotdeauna privit ca o ciudăţenie. Regăsindu-ne, recent, după mulţi ani, mi-a mărturisit că a aşteptat mereu momentul când vârsta se va fi potrivit cu albul părului, pentru a culege, în sfârşit, şi cele bune pe care neaua creştetului le poate aduce. Tot timpul, până la această vârstă, observase că e suspectat de o involuntară impostură, de parcă ar fi pretins ceva ce nu i se cuvine. Oamenii ezitau în faţa sa. Părul alb era acolo ( nu e albinos, doar cărunt), legitimaţia inteligenţei e acolo, adeverinţa pentru pluralul politeţei există, dar tot restul construcţiei sale fizice indică o tinereţe care contrazice lucrurile acestea.
Regăsindu-ne, acum, îmi mărturisea prietenul că e necăjit. I se întâmplă un lucru tare ciudat, acum, la 45 de ani, încep să-i răsară şuviţe de păr negru, de parcă biologia ar fi decisă să-l batjocorească până la capăt. Îmbătrânind, apropiindu-se de vârsta la care societatea a decis că se bine-merită respectul părului alb, iată, natura a decis să-l lipsească de asta, după ce o viaţă întreagă a purtat nemeritatul semn. Asta îl necăjea pe prietenul meu. Care a rămas acelaşi om cumsecade, bun, deştept şi cu o fire nesănătos de generoasă. Iar acestea au fost mereu lucrurile pentru care l-am iubit şi preţuit. Culoarea părului a fost mereu doar un detaliu care-l făcea mai uşor de recunoscut.
„Iar dacă lucrurile urmează astfel” mi-a spus la despărţire „şi peste zece ani, aşa cum se arată lucrurile, voi avea tot părul negru, ştii ce voi face? Va trebui să mi-l vopsesc. În alb. Ca să fiu lăsat în pace. ”
Facebook Comments