Eram pici pe atunci, cred că prin clasa a cincea. Poate a şasea. Cel mult a şaptea. Naiba mai ştie. Venea „tovarăşu’ ” în vizită şi trebuia să ieşim, cu căţel, purcel şi activist, să fluturăm steguleţe ca să se simtă tovarăşu’ corespunzător când se scurge pe şosea. Dimpreună cu tovarăşa. Tovarăşu’ trebuia să ajungă undeva prin jurul orelor amiezii, dar noi eram în cantonament deja de două zile. În ziua marii revărsări a mult iubitului şi stimatului trebuia să ne prezentăm la locul faptei, cu noaptea în cap.
Cu ochii cârpiţi de somn, fără chef, deja foarte plictisiţi după două zile de zguduit steguleţe, ne prezentăm îmbrăcaţi în ţol de pionieri ca să ne luăm posturile în primire. Eu cu Julitu’, repetentul, colegul meu de clasă şi instructorul meu de fumat. Amândoi făloşi în unuformele de pionieri şi cu buzunarele pline de gumă turcească (Tip-Top, Cin-cin) că poate e loc şi de puţin negoţ. Cursul e fix: 3 gume cu surprize pe o ciocolată chinezească sau 10 gume pe un Pif; 2 Pif-uri pe un Rahan. Ocaziile astea „oficiale” erau un bun prilej pentru activităţi comerciale în aer liber. Asta, cu guma, rahanurile şi pifurile era la noi, la pionieri. La utecişti era cu ţigări, centuri cu cataramă lată, ceasuri electronice şi anti-concepţionale (antibeibi-în limbajul epocii).
Când ajungem acolo ne ia dirigu’ în primire. Piedone. Mare, gras, o colecţie de bancuri, pâinea lui Dumnezeu. Profesor de matematică. Ne era drag peste măsură pentru că explica simplu, limpede şi uşor de priceput chiar şi pentru Julitu. Iar când era meci, când juca U Craiova în cupa UEFA, ne scotea de la ore ca să mergem la cabinet, la Călin Nebunu’ (profu’ de sport) să vedem meciurile. Şi să-l înjure pe Cămătaru, din primul minut până încă juma de oră după terminarea meciului. De fapt ăsta era consemnul: când termina dirigu’ de înjurat la Cămătaru era semn că trebuie să spargem gaşca. Dirigu era plictisit, fără niciun chef, aşa că ne ia în primire fără entuziasm:
– Aranjaţi-vă, măi, cravatele… că vă vede dobitocul ăla!
Dobitocul era un activist agitat. Mic, gras, cu un hotărât început de chelie ţâşnit simultan dinspre creştet, ceafă şi frunte. Năduşea la greu. Zbiera cu voce gâjâită, agitat, vânăt la faţă, gata de apoplexie în orice secundă. Se lipise deja de o poreclă: Brusli. Sau Bruce Lee, cum vreţi.
– Şi pe urmă mergeţi să vă luaţi rahaturile alea! ne mai îndeamnă Piedone.
Rahaturile erau pancartele/steguleţele/portretele. Mergem si ni le luăm. Mie îmi revine un steguleţ. Julitu’, că e mai solid, are trei ani de repetenţie, ia o pancartă cu dezarmarea. După aia ne „alăturăm restului colectivului, în dispozitiv”, conform indicaţiilor agitatului ăla de activist, care nu înceta să zbiere în toate părţile printr-o portavoce.
Mai erau ore bune până să vină tovarăşu’, aşa că Brusli se scremea să ne ţină în priză şi la un sfert de oră ne mobiliza la fluturări de recuzită şi răgete mobilizatoare. Ieşea un talmeş-balmeş fără măsură, că nu se mai înţelegea cine ce trebuie să strige. Unii răgeau „Ceauşescu- Pace”, alţii „Ceauşescu -PCR”. Prin spate, nişte muieret, de la filatură, îi dădeau cu „Stima noastră şi mândria”. Noi, după cum ne sfătuise dirigu’, nu ne strofocasem să învăţăm vreo lozincă.
-Când zbiară ăia, îi dăţi şi voi cu ăăă-ăăăăă-ăă! Ritmat să se potrivească oarecum cu ce zbiară ăştia!
Aşa ne învăţase Piedone şi aşa făceam.
Brusli era gata să crape. Răguşise. Năduşea ca toţi dracii, se învineţea şi urla în portavoce:
– Nu aşa! Pionierii sus cu dezarmarea! Uteciştii cu pacea, sus să se vadă! Şi portretele nu le fluturaţi, doar pancartele şi steguleţele! Nu zguduiţi portretele că mergeţi la puşcărie! Clar? Pionierii-dezarmarea, uteciştii-pacea…
– Şi femeile? strigă careva.
-Femeile cu gura! Hai, încă o dată, să iasă bine!
Şi iar se pornea tămbălăul. După vreo zece minute de panaramă din asta se lua iar pauză. Iar Brusli iar se agita printre noi repetând indicaţii tâmpite. Ajunge la noi, se ia de Piedone:
-Tovarăşu’, nu se vede deloc dezarmarea! Nu corespunde! Mai cu suflet, tovarăşu’!
-Sunt copii! îi răspunde dirigu’.
– Nu, tovarăşu’! se înverzeşte Brusli. Aici n-avem copii, femei sau bărbaţi! Aici avem pionieri, utecişti şi oameni ai muncii! Tovarăşi şi tovarăşe! Hai, mai cu suflet!
Şi pleacă zbierând spre alţii. Dirigu’ mârâie printre dinţi un mobilizator: să te bag în pizda mă-tii.
După vreo două-trei ceasuri de dezarmare şi luptă pentru pace mă trece. Şi pe mine şi pe Julitu. Aşa că ne strecurăm tiptil, eu cu steguleţul înfipt în betelia nădragilor, el cu dezarmarea de-a spinare, mergem să ne pişăm. Tiptil, printre utecişti, pe lângă ăia de la gărzile patriotice, uşurel printre cururile tovarăşelor de la filatură… când… Zbang! Simt că mi se smulge urechea din ţeasta pe care mi-a dat-o partidul. Julitu’ la fel! Ne-a prins Brusli!
– Unde plecaţi, mă? Fugiţi, derbedeilor?
– Nu, tovarășu’! răspunde repede Julitu.
– Nu mai putem, tovarăşu’! Mergem să… facem… treaba mică. Şi ne întoarcem! îl asigur eu cu mimată pudoare.
-Hă? face ăla.
– Mergem să ne pişăm! explică Julitu, mai pe înţelesul activiştilor.
– Şi ce căutaţi încolo? Aud? Dacă vreţi să vă pişaţi, mergeţi în spate, după realizări! Şi pe urmă treceţi la locul vostru, la dezarmare! Clar?
O tăiem. În urma noastră Brusli zbiară în portavoce:
– Tovarăşi, pentru treaba mică… la realizări, în spate! Treaba mare nu se poate! Doar treaba mică, dar doar organizat, să nu stricăm dispozitivul!
– Păi şi treaba mare? sare una de la femei, de la filatură.
-Treaba mare după, la întreprinderi!
-Cum adică? vrea aia lămuriri.
-Adică te caci la muncă, aici strigi! lămureşte Brusli.
Noi ne pişam. Eu cu steagul la brăcinari. Julitu’ cu dezarmarea rezemată de realizări. Dar ceva tot ne-a rămas: la muncă te caci, aici strigi! Şi de 30 de ani, observ, tot aşa merge treaba.
Sa iti dea Dumnezeu sanatate Mordechai ca nu am mai ris asa de o vesnicie ,parca am fost din nou la demonstratie !!!!!!!!. 😆
Dirigu,acel indragit profesor ce mai face?
M-aş bucura şi eu să aflu.
SUPERB…
Excelent … 😀
excelent, felicitari, timpenia nu trebuie uitata sau iertata
rabbi sa ai sanatate si viata lunga sa ne inveselesti .de mult n-am mai ris cu lacrimi ca rahatu asta de trai din romania nu ne lasa sa fim veseli
mi-aduc aminte cand ne-au scos si pe noi la dat din steaguri,pinieri prin clasa a 4-a fiind parca,si am avut surpriza sa il vad „alergand” pe langa masina lui Nea Nicu pe vecinul de la 4,pe care toata lumea il credea instalator sau ceva de genul asta…nici ai mei acasa nu m-au crezut,dar la revolutie s-a dovedit ca am avut dreptate…
Minunat… Si pe noi ne-au tinut o zi intreaga pe stadionul unde avea sa ‘descalece’ din elicopter Toar’su. Trebuia sa facem o coregrafie cu panouri colorate; eram niste cacaciosi de I-IV si ne amortisera bratele. De-as fi stiut pe atunci scandarea mobilizatoare pe care am aflat-o mai tirziu: ‘Ceausescu-Michael Foot’, ehe…