Oamenii-cuvinte

Asist, de cele mai multe ori fără voie, la tot felul de campanii de salvat câte ceva. În mod frecvent sunt invitat să particip la câte o astfel de zgomotoasă campanie de salvare, în care nu e neapărat foarte clar ce urmează a fi mântuit, dar este cu prea-măsură scos, împins, înghesuit în faţă „salvatorul”, „sufletul generos”, antreprenorul specializat în campanii de salvat-nu-ştiu-ce-uri, care e vizibil, sonor, omniprezent, insistent până la insuportabil în gălăgioasele vorbiri mai ales despre sine şi în treacăt despre cauza care-i serveşte drept pretext pentru neîncetata şi aproape obscena lăudare a sinelui.

Am descoperit că avem de salvat caii din deltă, delta însăşi ( există fonduri special alocate pentru asta!), urşii carpatini, copiii în general, copiii câte cuiva – mai în particular, sistemul  de învăţământ, sistemul de sănătate, nu ştiu care biserică, imaginea României, coloana lui Brâncuşi, câinii fără stăpân ( pentru că, pe lumea asta, dacă eşti fără stăpân…), cârnaţii de Pleşcoi, Roşia Montană, muzica folk, Copşa Mică, tigaia fără înveliş ceramic, ţuica de prune ( răpusă de asaltul farafastâcurilor occidentale), balenele, epilarea cu ceară etc. etc. Fireşte, pentru toate acestea există companii, „specialişti” în relaţii publice -care acum se numesc piarişti, tot astfel cum relaţiile publice se numesc „Public relations”, pentru că sună mai dolar. Şi la fel de firesc, la toate campaniile astea sunt invitat să mă alătur, să contribui măcar cu un click pe Facebook. Şi campaniile curg, necontenit, fără istovire.

Cu unele dintre cauze rezonez, chiar dacă îmi pare supărătoare gălăgia cu care sunt apărate acele cauze, insistenţa cu care se înfig în ochii mei tot felul de neisprăviţi care se socotesc esenţiali în păstrarea albastrului în văzduh. Şi dintre toate, cel mai supărător îmi pare felul în care se comunică. Fraza trebuie musai stropită, împodobită cu ciucuri cosmopoliţi. Pentru că, nu-i aşa, dacă sudezi în vorbire nişte prostovănii, expresii şablon, pe care le-ai auzit tu repetate în filmele americane proaste, atunci sigur treci printre cei asemeni ţie drept un erudit, campion la dezlegat integrame. Împopoţonarea asta, inutilă, kitchoasă şi stupidă cu americănisme e la fel de utilă şi plăcută ca o carpetă cu căprioara păscând, atârnând deasupra peştelui de sticlă. De cele mai multe ori, personajele dedate acestui nărav ( care în sinea lor se socotesc superioare) vieţuiesc într-o severă penurie intelectuală; sărăcia de vocabular românesc e cârpită cu încă şi mai nevoiaşul vocabular americănesc, într-o maimuţăreală de un grotesc înfiorător. Nu vorbesc aici despre necesarul şi inevitabilul aflux de neologisme, care păstrează limba vie, ci despre prosteala cea mai stridentă. Să exemplific. În condiţiile unui vocabular rezonabil, am formula un comentariu în aceşti termeni: „Are trebui să ne concentrăm pe lucrurile care contează, nu?” Maimuţoiul nu o să spună niciodată aşa, ci: „Ar trebui să ne focusăm pe the real issues, right?” De ce? Pentru că vocabularul său e extrem de auster. Locul rezervat în creier pentru asta e strâmt şi s-au înghesuit acolo, de-a valma, cuvinte de peste tot. Evident, aflat în situaţia de a vorbi englezeşte, papiţoiul se opinteşte, gâfâie, se screme şi în cele din urmă expiră într-o bălmăjeala neinteligibilă, din familia „aviara gripa”. Nu mai pomenesc aici de boala căpşunarilor, altoiurile italieneşti sau spanioleşti.

Ei cu ale lor, noi cu ale noastre- cum spunea cineva. E o boală a vremii noastre să încerci să maimuţăreşti ceea ce vezi la televizor. E drept că, atât cât am umblat prin lume, n-am mai văzut neam atât de uşor de cotropit în spaţiul limbii. Cum spuneam, aici nu vorbim despre transferul de neologisme, care e inevitabil, ba chiar necesar. Nici n-o să o iau pe urmele pumniştilor. Ori pe urmele răposatului Pruteanu care simţea nevoia să traducă mouse prin şoricel. Nici cu cei pomeniţi mai sus n-am poftă să mă războiesc. E o cauză pierdută. Aş face, totuşi, un apel. Pentru o altă cauză. V-aş cere să adoptaţi un cuvânt.

Neîncetata înnoire a limbii, năvala neologismelor, toate astea sunt lucruri bune şi utile, dar… Fiecare nu cuvânt adăugat limbii sporeşte expresivitatea, complexitatea vocabularului, zugrăveşte nuanţe, cu singura condiţie ca adăugând ceva să nu pierdem din ceea ce deja există. Ne simţim aproape ruşinaţi să folosim cuvinte vechi, aproape uitate, care curând ne vor părăsi dacă le lăsăm în paragină, obidite. Iar asta, mai devreme sau mai târziu, ne va sărăci. Puteţi spune, atunci când e cazul, că vă simţiţi extenuaţi, dar dacă uneori veţi găsi potrivit să spuneţi că sunteţi istoviţi, vă garantez, nu comiteţi niciun păcat. Dacă în loc de eternul „super” care, cenuşiu, lipsit de nuanţe, inodor, insipid, laudă orice, veţi folosi un „fără de pereche” , iar, vă garantez, nu e o ruşine. Şi asta e ceea ce voiam să vă rog. Adoptaţi un cuvânt. Sau o expresie. Nu le lăsaţi să se piardă în nicăieri. Le-am primit de la cei dinainte, merită date celor de după.

Pentru asta nu e nevoie de nicio campanie, de mare zarvă, sponsori sau implicarea televiziunilor ( care oricum au alte griji şi ele însele sunt într-o fără de sfârşit sfadă cu limba română). E frumos să atârnăm steaguri de record mondial, să fluturăm tricolorul la meciurile naţionalei şi să ne dăm patrioţi cu nervi când auzim de Tokes. Dar prima formă de patriotism, cea elementară, e respectul şi buna-vorbire a limbii române. Pentru că înainte de a avea tricolor, înainte de a exista ca stat chiar, am avut limba care să ne dea identitate. Adoptaţi un cuvânt din cele osândite şi nu vă ruşinaţi să-l folosiţi. În textul acestui articol, aţi băgat de seamă, am marcat anumite cuvinte. Ele reprezintă exemple de astfel de cuvinte, pe cale de uitare. Faceţi asemenea, îngroşaţi-le în textul vostru, dacă simţiţi potrivit. Dar cel mai important, vă rog, adoptaţi un cuvânt. Măcar unul. În romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451, oamenii-cărţi îşi luaseră misiunea de a salva cărţile. Vă rog să mergeţi şi mai departe. Deveniţi oameni-cuvinte.