Te văd!

Ca să fii luat în seamă, cată să vorbeşti rar şi cu miez. Dacă te trezeşti mereu vorbind, oamenii se învaţă cu glasul tău, cum s-au învăţat cu murmurul străzii. Şi nu-ţi mai iau seama. Bunicul

Iconomiceşte, mi s-a explicat, lucrurile funcţionează ca în natură. Există evoluţie, regresie, funcţia creează organul, peştele mare îl mănâncă pe cel mic şi alte nostimade de-ale domnului Darwin. Când dispare nevoia de un anume produs – mi s-a explicat- atunci e absolut natural ca producţia acelui produs să înceteze. Asemenea pentru servicii. Cei care mi-au explicat năstruşniciile astea mi-au mai spus şi că economia e o ştiinţă. Lucru care mi s-a părut chiar mai tulburător decât toate celelalte. N-am cum să sperii şi să alung gândul că economiştii – oameni de ştiinţă carevasăzică- par a fi noile oracole, ale vremii noastre. Că lumea toată e ocârmuită în funcţie de năzbâtiile pe care le rostesc ei. Şi, poftim poznă, uite cât de bine ne merge cu atâta savantlâc şi atâţi iscusiţi şi ghiduşi gânditori întru cele iconomiceşti.

Mai deunăzi mă gândeam la puzderia de îndeletniciri dispărute, dar de care încă ar mai fi îndeajuns nevoie -zic eu. Mai întâi ar fi lăptarul. Omuleţul acela care îţi poposeşte în faţa uşii, ia sticla goală şi în schimb aşează o sticlă plină cu lapte. E inutil – mi se explică iconomiceşte!- consumatorul îşi poate procura lactatele de la supermarketul din apropiere, în ambalaj de unică folosinţă. Ambalajul de unică folosinţă generează creştere economică- spălatul sticlei nu. Nici de croitor nu mai e mare nevoie, pentru că dumnealui consumatorul îşi poate găsi cu uşurinţă, pe trei parale, în prăvălii cu nume complicate, hăinuţe cusute de nişte chinezoaice fără biografie. Nici de cizmar! Cine îşi mai peticeşte, cine mai pingeleşte o amărâtă de pereche de ciubote, acum când prăvăliile gem de încălţări cu nume occidentale, lucrate de copii amărâţi de prin Bangladesh sau de surorile chinezoaicelor fără biografie?

La ce mai trebuie felcer sau moaşă, acum când contra-cost, orice Vasile poate face rost de o diplomă de medic de la o facultate particulară?

Am început să pricep, aşa, iconomiceşte, cum devine chestiunea şi zic: progres să fie, monşer, dacă altfel nu se poate. Că şi pe mine m-a învăţat nenea Iancu să fiu progresist, ba, după caz, chiar ultra-progresist. Pe la edituri, pe la gazete, până să ne lovească în părţile moi progresul ăsta năvalnic şi prost crescut, existau nişte meserii, acum dispărute şi ele. Corector şi cap-limpede (aceasta doar la gazete). Acum nici de aşa ceva, se pare, nu mai e nevoie. Pentru că toţi le ştiu pe toate, iar Google e cel mai savant dintre toţi. Mai savant chiar decât economiştii.

Un prieten îmi mărturisea că, dintre toate, cel mai mult duce dorul unor meserii pe care nici nu le-a apucat, în răgazul vieţii sale, dar de care i se face, uneori, dor, aşa fără rost şi ilogic. Una e cea de lampagiu, cel care la lăsarea serii străbătea uliţele târgului aprinzând felinarele, iar în zori refăcea drumul pentru a le stinge. Şi tot astfel, zi de zi, fără contenire. Cea de a doua era cea de bragagiu. (Nu mai amintesc nostalgia mea pentru vremea brăgii!).

În târguleţul ăla, pe uliţele căruia bragagii îşi strigau marfa, iar seara lampagii dădeau lumină felinarelor, peste noapte se auzea un glas strigând: te văăăd! te văăăd! Era caraula. Nu vedea nimic, doar dădea vestire că cineva veghează. Şi acum veghează. Dar nu strigă. Nici nu spune.