Timpul tactil

Când atingi clanţa o simţi rece. Cumplit de rece. Contactul epidermei cu ea e dureros. Deschizi uşa şi păşeşti. Odaia e albă. Alb orbitor. Niciun fel de mobilă. Nimic. Doar pereţi albi, pardoseală albă. Alb muşcător, care îţi arde retina. Abia distingi cealaltă uşă. Te apropii de ea şi pipăi, căutând mânerul, care e la fel de alb şi de rece. Şi deschizi uşa. Păşeşti. O nouă cameră. La fel de albă. La fel de rece. Strângi ochii. Îţi încordezi toţi muşchii corpului, diafragma, muşchii inimii, fiecare tendon, doar pentru a strânge intens din pleoape. Păşeşti orbeşte. Întunericul orbilor poate fi la fel de bine alb, nu neapărat negru.

Şi găseşti o nouă uşă. Nici nu te mai miri când noua cameră în care păşeşti e la fel de albă, la fel de rece. Deschizi ochii repede, doar pentru a te convinge că e aşa. Apoi îi închizi din nou. Nu te miră nici că odăile se succed una după alta, deşi clădirea nu părea, privită de afară, mai mare decât una dintre odăile prin care ai trecut. Mai deschizi o uşă. Încă una. Şi străbaţi odăile alergând orbeşte către ultima uşa, care, de bunăseamă, trebuie să se afle undeva. Şi alergi. Deschizi uşă după uşă. Până când totul nu mai devine decât o rapidă alternanţă: recele muşcător care îţi răneşte mână şi albul care îţi arde retina. Alb de var. Var. Şi alergi.

Într-un târziu realizezi că e inutil să alergi. Uşile sunt mereu acolo. Vor fi mereu acolo. Albul va fi mereu acolo. Îţi domoleşti pasul. Ochii au devenit inutili. Îi deschizi doar pentru a te convinge că sunt inutili. Şi treci din odaie în odaie aşa cum ai trece dintr-o iarnă într-o altă iarnă, fără popasul necesar al primăverii, fără diversiunea verii, fără ceremonia toamnei. Deschizi uşi şi păşeşti.

Nu ştii cât timp a trecut. Nici nu-ţi pasă. Când simţi foamea te hrăneşti cu alb. Setea o domoleşti cu frig. Doar păşeşti. Şi deschizi uşă după uşă. După uşa. După uşă. După uşă după uşă. Dupăuşădupăuşadupăuşadupăuşădupă…

Deschizi.

Uşă.

După.

Uşă.

Şi păşeşti.

Atât.

Nu mai deschizi ochii nici pentru a primi certitudinea albului.

Apoi simţi că albul a dispărut. Epiderma, părul, ceva îţi spune că a dispărut. Şi deschizi ochii, pentru ultima dată. Iar odaia asta e galbenă şi caldă. Nu are nicio uşă. Nici măcar cea prin care ai intrat. În mijlocul odăii, pe podea e un plic. Pe care îl ridici. Pe care îl deschizi. Din care scoţi un petec de hârtie. De pe care citeşti:

„Dar la ce te aşteptai?”

Apoi se face întuneric.