Vracii economiei

Medicul european al evului mediu nu se epuiza în studiu istovitor; indiferent de natura suferinţei pacientului leacul era mereu acelaşi: luarea de sânge. Uneori, pentru variaţie, adăuga la prescripţie câte o clismă. Şi cam atât. Nimic de mirare că pacienţii îşi manifestau recunoştinţa pentru complexitatea tratamentului medical crăpând pe capete. De fapt situaţia era clară: pici pe mâna doctorului, deja miroşi a hoit. În vreme ce medicina arabă se îndeletnicea cu serios studiu anatomic, cu laborioasă cercetare a mecanismelor fiziologice şi o neîncetată căutare în domeniul farmaciei, medicul european, superior, omniscient şi plin de păduchi ( baia era socotită primejdioasă) cresta vena, extrăgea sângele şi apoi dădea vina pe soartă pentru moartea pacientului.

Mare parte din economiştii occidentali se află azi exact la acelaşi nivel de înţelepciune şi eficienţă precum odinioară medicii despre care vorbeam. Tot felul de năuci loviţi de revelaţii, savanţi de salon şi înţelepţi de club emit, în termeni ceva mai elaboraţi, cu o caligrafie mai sofisticată, e drept, aceleaşi soluţii, prescriu acelaşi leac, indiferent de natura bolii, indiferent de particularităţile pacientului: sângerarea. Luarea de sânge, în cazul de faţă, numindu-se austeritate.

Atunci când ignoranţa, lăcomia şi prostia se întâlnesc avem una bucată criză. Iar atunci când tembelismul politicienilor se pliază pe savantlâcul nerozilor criza devine catastrofă. Atunci când ai impus la nivel global capitalismul, sistem al cărui metabolism este bazat exclusiv pe consum, dar insişti să reduci drastic consumul, impunând o cretină şi ilogică austeritate, colapsul e doar la un pas. Nu stau să analizele viciile capitalismului, există suficientă literatură în acest domeniu (nu, nu e vorba de Marx, nici de stângism- să nu amestecăm doctrinele politice cu cele economice). Există câteva reguli de bun simţ care permit sistemului să funcţioneze fără dureroase convulsii. Prima e legată de consum. Cea de a doua e legată de finanţarea consumului. Aici se află şi marele viciu ( pe care savanţii închipuiţi şi-au imaginat că îl pot rezolva): pentru a asigura o creştere economică permanentă, pentru a menţine consumul ridicat, acest consum trebuie în permanenţă finanţat, conform regulii „consumi azi, plăteşti mâine, şi poimâine, şi răspoimâine”. Tipul ăsta de consum finanţat din ipotetice câştiguri viitoare ridică se rostogoleşte şi naşte, evident, probleme. Problema e amplificată şi de un alt neajuns: sistemul financiar. Inginerii sistemului financiar s-au învăţat să facă bani rostogolind bani, fără a produce valori concrete, bunuri sau servicii din care să îşi obţină resursele necesare consumului. A devenit astfel mai puţin interesant să finanţezi consumul concret, al celor care produc ceva, un consum raţional deci, decât să foloseşti capitalul pe piaţa speculativă, rostogolindu-l în tranzacţii fără valoare reală, dar cu valoare simbolică enormă. În condiţiile astea, fireşte, consumul real a devenit greu sau imposibil de finanţat. Iar economia se sufocă. Acesta e mecanismul.

Avem, deci, de o parte sistemul financiar, neproductiv, hrănit doar din speculaţii riscante, care pun presiuni exagerate şi inutile pe economie, dar care pot fi profitabile pentru o anume elită financiară, iar de cealalta parte piaţa reală de producători şi consumatori. Şi unii şi alţii funcţionează cu aceeaşi resursă: capitalul. A inervenit însă o disfuncţionalitate: bună parte din capital este deviat de la producător-consumator către fabulatoriile „pieţe financiare”, acolo unde se tranzacţionează ficţiuni şi se produce vâj. Zona producător-consumator se sufocă, lipsită de oxigen. Lucrurile nu se opresc aici. Deturnarea capitalului către spaţiul speculaţiei financiare e deja un neajuns, dar acesta este amplificat de nesăbuinţa cu care acest capital este risipit acolo în mişcări de-a dreptul imbecile. Urmarea se ştie: colaps, instituţiile financiare se prăbuşesc, economia e pe butuci. Care e soluţia oferită de savanţi? Înăsprirea reglementării pentru pieţele speculative? Sancţionarea celor care parazitează economia? Nu! Dimpotrivă! O austeritate iresponsabilă şi dură îndreptată exact împotriva victimelor acestei situaţii: producătorii/consumatorii! Pentru că doar astfel se pot obţine resursele pentru… salvarea marilor instituţii financiare. Care, nu e aşa, dacă nu sunt salvate, ne belesc pe toţi, O adevărată nebunie.

De fapt, sub pecetea marii crizei, a nevoii de austeritate, avem de a face cu o reformulare a paradigmei. Statul ar trebui, în noua viziune, să înceteze să îşi mai folosească resursele pentru a oferi servicii sociale cetăţenilor. În schimb statul trebuie să se transforme într-un canal de transfer al banilor dinspre cetăţean către elitele financiare.

După marea criză din anii ’30, Roosevelt a intrat în istorie datorită „new deal”, un program masiv de investiţii al statului, care a creat locuri de muncă şi a dat un enorm şi necesar impuls economiei, scoţând SUA din criză si transformând-o într-o super-putere economică. După cel de al doilea război mondial refacerea Germaniei a fost posibilă tot datorită unui colosal proiect de investiţii, asigurat mai ales din resursele americane (generate  tot de „new deal”-ul lui Roosevelt.

Nu sunt nici bolşevic, nici reacţionar dacă afirm că sistemul capitalist e limitat. Totuşi, măcar vremelnic, se pare că am optat pentru el. Pe lânga alte neajunsuri, acest sistem are un cusur major: are în permanenţă nevoie de sânge proaspăt. Ori deştepţii care conduc azi afacerile lumii au ajuns la concluzia că nu, dimpotrivă, pacientul are nevoie de luare de sânge. Mult sânge.