Vracii economiei

Medicul european al evului mediu nu se epuiza în studiu istovitor; indiferent de natura suferinţei pacientului leacul era mereu acelaşi: luarea de sânge. Uneori, pentru variaţie, adăuga la prescripţie câte o clismă. Şi cam atât. Nimic de mirare că pacienţii îşi manifestau recunoştinţa pentru complexitatea tratamentului medical crăpând pe capete. De fapt situaţia era clară: pici pe mâna doctorului, deja miroşi a hoit. În vreme ce medicina arabă se îndeletnicea cu serios studiu anatomic, cu laborioasă cercetare a mecanismelor fiziologice şi o neîncetată căutare în domeniul farmaciei, medicul european, superior, omniscient şi plin de păduchi ( baia era socotită primejdioasă) cresta vena, extrăgea sângele şi apoi dădea vina pe soartă pentru moartea pacientului.

Mare parte din economiştii occidentali se află azi exact la acelaşi nivel de înţelepciune şi eficienţă precum odinioară medicii despre care vorbeam. Tot felul de năuci loviţi de revelaţii, savanţi de salon şi înţelepţi de club emit, în termeni ceva mai elaboraţi, cu o caligrafie mai sofisticată, e drept, aceleaşi soluţii, prescriu acelaşi leac, indiferent de natura bolii, indiferent de particularităţile pacientului: sângerarea. Luarea de sânge, în cazul de faţă, numindu-se austeritate.

Atunci când ignoranţa, lăcomia şi prostia se întâlnesc avem una bucată criză. Iar atunci când tembelismul politicienilor se pliază pe savantlâcul nerozilor criza devine catastrofă. Atunci când ai impus la nivel global capitalismul, sistem al cărui metabolism este bazat exclusiv pe consum, dar insişti să reduci drastic consumul, impunând o cretină şi ilogică austeritate, colapsul e doar la un pas. Nu stau să analizele viciile capitalismului, există suficientă literatură în acest domeniu (nu, nu e vorba de Marx, nici de stângism- să nu amestecăm doctrinele politice cu cele economice). Există câteva reguli de bun simţ care permit sistemului să funcţioneze fără dureroase convulsii. Prima e legată de consum. Cea de a doua e legată de finanţarea consumului. Aici se află şi marele viciu ( pe care savanţii închipuiţi şi-au imaginat că îl pot rezolva): pentru a asigura o creştere economică permanentă, pentru a menţine consumul ridicat, acest consum trebuie în permanenţă finanţat, conform regulii „consumi azi, plăteşti mâine, şi poimâine, şi răspoimâine”. Tipul ăsta de consum finanţat din ipotetice câştiguri viitoare ridică se rostogoleşte şi naşte, evident, probleme. Problema e amplificată şi de un alt neajuns: sistemul financiar. Inginerii sistemului financiar s-au învăţat să facă bani rostogolind bani, fără a produce valori concrete, bunuri sau servicii din care să îşi obţină resursele necesare consumului. A devenit astfel mai puţin interesant să finanţezi consumul concret, al celor care produc ceva, un consum raţional deci, decât să foloseşti capitalul pe piaţa speculativă, rostogolindu-l în tranzacţii fără valoare reală, dar cu valoare simbolică enormă. În condiţiile astea, fireşte, consumul real a devenit greu sau imposibil de finanţat. Iar economia se sufocă. Acesta e mecanismul.

Avem, deci, de o parte sistemul financiar, neproductiv, hrănit doar din speculaţii riscante, care pun presiuni exagerate şi inutile pe economie, dar care pot fi profitabile pentru o anume elită financiară, iar de cealalta parte piaţa reală de producători şi consumatori. Şi unii şi alţii funcţionează cu aceeaşi resursă: capitalul. A inervenit însă o disfuncţionalitate: bună parte din capital este deviat de la producător-consumator către fabulatoriile „pieţe financiare”, acolo unde se tranzacţionează ficţiuni şi se produce vâj. Zona producător-consumator se sufocă, lipsită de oxigen. Lucrurile nu se opresc aici. Deturnarea capitalului către spaţiul speculaţiei financiare e deja un neajuns, dar acesta este amplificat de nesăbuinţa cu care acest capital este risipit acolo în mişcări de-a dreptul imbecile. Urmarea se ştie: colaps, instituţiile financiare se prăbuşesc, economia e pe butuci. Care e soluţia oferită de savanţi? Înăsprirea reglementării pentru pieţele speculative? Sancţionarea celor care parazitează economia? Nu! Dimpotrivă! O austeritate iresponsabilă şi dură îndreptată exact împotriva victimelor acestei situaţii: producătorii/consumatorii! Pentru că doar astfel se pot obţine resursele pentru… salvarea marilor instituţii financiare. Care, nu e aşa, dacă nu sunt salvate, ne belesc pe toţi, O adevărată nebunie.

De fapt, sub pecetea marii crizei, a nevoii de austeritate, avem de a face cu o reformulare a paradigmei. Statul ar trebui, în noua viziune, să înceteze să îşi mai folosească resursele pentru a oferi servicii sociale cetăţenilor. În schimb statul trebuie să se transforme într-un canal de transfer al banilor dinspre cetăţean către elitele financiare.

După marea criză din anii ’30, Roosevelt a intrat în istorie datorită „new deal”, un program masiv de investiţii al statului, care a creat locuri de muncă şi a dat un enorm şi necesar impuls economiei, scoţând SUA din criză si transformând-o într-o super-putere economică. După cel de al doilea război mondial refacerea Germaniei a fost posibilă tot datorită unui colosal proiect de investiţii, asigurat mai ales din resursele americane (generate  tot de „new deal”-ul lui Roosevelt.

Nu sunt nici bolşevic, nici reacţionar dacă afirm că sistemul capitalist e limitat. Totuşi, măcar vremelnic, se pare că am optat pentru el. Pe lânga alte neajunsuri, acest sistem are un cusur major: are în permanenţă nevoie de sânge proaspăt. Ori deştepţii care conduc azi afacerile lumii au ajuns la concluzia că nu, dimpotrivă, pacientul are nevoie de luare de sânge. Mult sânge.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

3 Comments

  1. Doamne,cat adevar in toate acestea!Si cum ar putea oare victimele situatiei prezentate,,spre care se indreapta austeritatea iresponsabilă şi dură,si care se sufoca,lipsiti de oxigen,sa se salveze?Cu ce mijloace ar putea ele demola speculaţiile riscante, care pun presiuni exagerate şi inutile pe economie?Pentru ca savantii ofera solutii doar elitelor care au initiat austeritatea…Victimelor cine le ofera solutii? Ne lamentam, ne lamentam, ne lamentam, dar solutii nu dam.Fiecare pentru sine!”Sauve qui peut!”, cum zice francezul.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....