Eurovision. Şi?

„Băiatul nostru a fost cea mai bună cântăreaţă din concurs, da scârbili alea de ieuropeni l-a lucrat.” Fireşte, ăsta e registrul în care se mişcă bună parte din comentariile apărătorilor „cauzei naţionale”, după fâlfâiala eurovisionistică.

De la anunţarea numelui celui care ne va reprezenta la marea cântoială europeană, am descoperit că s-a umplut traficul de specialişti în categoria „contra-tenori”. Toţi încântaţii, gata să aplaude cu draci, să tropăie de fericire la absolut orice li se arată la televizor, au prins din zbor o chestie: că băiatul ăla care miorlăie ca o mâţă prinsă sub anvelopa de tractor e contra-tenor. Şi toţi s-au simţit obligaţi să propovăduiască marele adevăr către toate zările. Las’ că cei mai mulţi dintre ei n-au procesat îndeajuns informaţia, că dacă îi laşi fără gugăl nu sunt în stare să-ţi indice o singură lucrare scrisă pentru voci de contra-tenori. E la televizor, s-a stabilit că ne reprezintă, deci repetăm fericiţi că am învăţat ceva nou: contra-tenor. Şi batem în ţambal de fericire.  A, da. Şi e „supranumit”: the voice! Durere amplă! Cine l-a „supranumit” astfel? El însuşi, dar asta nu contează. Şi încă ceva: îl susţine Bocelli. Da, monşer! N-aţi remarcat aseară, în timpul transmisiunii, unu’ orb care se agita teribil, fluturând pancarte de susţinere, în timp ce miorlăia băiatul în rochie? Ăla era Bocelli, care îl susţinea pe el şi-l huiduia pe reprezentantul Italiei. Şi ştiţi de unde am aflat că îl susţinea Bocelli? Tot de la „the voice”. Până la urmă e epoca piarismului fără ruşine, aşa că important e să te lauzi, nu să fie ceva de capul tău.

Eurovisionul e o panaramă. Se ştie. Uneori se întâmplă ciudate minuni şi câştigă câte o piesă bună – aşa a fost anul trecut. De cele mai multe ori se întâmplă ca anul acesta. Adică e o panaramă. Nu contează ce mi-a plăcut mie ( Malta), că nu e obligatoriu ca ce îmi place mie să se potrivească şi cu gustul general. Ba, judecând din experienţă, dimpotrivă. La Eurovision votul e un enorm şmen. Şi asta ştiam. Nu văd de ce ne dăm acum loviţi în nară, de parcă n-am fi ştiut asta. Nu e şmen când facem schimb de puncte cu moldovenii, dar e şmen dacă fac scandinavii asta! De parcă n-am fi ştiut în ce ne băgăm! A câştigat o piesă mediocră! Şi? O fi prima dată!

Pe urmă ne-au apucat dracii pe cei din Moldova. Care nu ne-au dat îndărăt decât 10 puncte din cele pe care li le-am dat noi. De parcă asta ar fi schimbat ceva! Şi refuzăm să vedem că oamenii ăia s-au simţit jenaţi, că 10 puncte…hai, că ni-s datori, dar 12 pentru mizeria aia… e prea de tot. Şi ne-au apucat dracii pe spanioli, care aveau obligaţia de a ne da puncte căpşuneze. Erau obligaţi! Şi italienii! Şi Israelul, că Nancy Brandes are obligaţia să ne facă rost mereu de minimum 8 puncte din partea Israelului, că doar de aia l-am trimis acolo. Sau măcar să recunoască jigodiile alea de europeni că al nostru a avut cea mai mişto rochie din concurs, ceva.

Ne-am dorit cu orice preţ să şocăm, să trimitem femeie cu barbă, piticul cu pula pătrată, găina cu două capete. Şi acum suntem copţi că ăia nu s-au prins ce tari suntem noi. Ne-am uitat la tot caraghioslâcul numit Eurovision ca la un meci, sperând să-şi bage careva un autogol, să se accidenteze portarul, să facem rost de un penalti. Şi la sfârşit ne-au apucat dracii pe arbitri. Pe toată lumea. Ce importanţă are că am obţinut un rezultat mediocru, important e că i-am tras-o lu’ Turcescu, nu?

Cred că ne putem relaxa. Eurovisionul e o golăneală pe care, an de an, o luăm mult mai în serios decât s-ar cuveni. Ăia votează ca mişeii, noi am trimis un caraghios, cam asta e mişcarea. Nu e nimeni de vină că duduile patriei s-au trezit ambetate de amor în faţa unui ridicol, doar pentru că ăla se lăuda că el e dă vois. O să mai fie întâmplări din astea. Dacă nu e Busuioc, e Ouatu, că într-un fel sau altul trebuie să afle şi maneliştii cu ce se mănâncă opera. Dar poate mai reuşim ceva, acum când a trecut şi agitaţia de anul ăsta a eurovizionelii. Poate începem să preţuim ceea ce merită preţuit. Artistul care trudeşte zi de zi, fără osteneală, pentru a potrivi cuvintele, culorile, pentru a împinge arcuşul. Discret, tăcut, modest. Fără rochii negre, fără răcneli piţigăiate, fără să-şi fabrice supranume şi fără recomandări gălăgioase. Că pe Tudor Gheorghe nu l-aţi auzit să se supranumească Dă Cobză. Şi nici nu are ambiţia de a declara că e susţinut de Hendrix. Nici n-are poze pe FB cu Clapton.