Subiectul obligatoriu

Nimeni nu are cum fi cruţat de epidemia de becalită judiciară. Ieri tot norodul a înţepenit cu micul în furculiţă, aşteptând să vază dacă la apus de soare o să mi-l condamne. Şi l-au condamnat, ca atare coarda vorbirii naţionale a intrat în misie şi a vibrat până s-a făcut de nani. Nimic de mirare că, şi de data asta, reacţiile rumânilor s-au împărţit în două. M-aş fi avântat să spun că, în condiţii normale, decizia justiţiei ar fi trebuit doar notată cu valoare de inventar şi atât; reacţiile mai mult sau mai puţin emoţionale nu-şi au sensul, fiind vorba de o decizie care nu ne priveşte direct. Dar nu suntem noi singura naţie care stă cu urechea ciulită la ciocănelul judecătorului. Au mai existat şi pe la alţii mega-show-uri judiciare, că a fost vorba de O.J. Simpson sau altceva.

Personal îmi e greu să mă decid pentru un anume tip de reacţie. Pe de o parte simt o anume naturală compasiune pentru un om aflat într-o situaţie dificilă. Pe de altă parte ştiu că personajul respectiv s-a băgat singur în rahat, în repetate rânduri, iar ajuns acolo a tropăit ca un căpiat, cât să se asigure că sar stropi în toate direcţiile. Aşa că pot privi toată povestea asta cu relaxată indiferenţă. Postura asta, recunosc, are certe avantaje. Poţi asculta argumentele ambelor părţi fără să te apuce dracii.

Gigi Becali e un personaj zgomotos, mai degrabă imatur, obraznic, insuportabil. Dar pentru asta nu se face puşcărie. Puşcărie se face pentru pungăşii. Nu cunosc dosarul în care a fost condamnat, aşa că nu pot comenta decizia instanţei. Când eram copii, după ce vedeam vreun film cu bătăi, ne cocoţam şi noi pe garduri, ne făceam coif din ziar şi ne credeam mari super-eroi. Şi hâţa-hâţa pe garduri zbieram ca nişte apucaţi, ferm convinşi că e de ajuns ce am văzut în film şi gardul vecinului ca să devenim nişte grozavi. Becali face asta şi la o vârstă la care a schimbat deja buletinul de câteva ori. I-a povestit careva o carte pe care el oricum n-are de gând s-o citească şi i-a intrat în cap că e „războinicu’ luminii”. A văzut la televizor filmul lui Nicolaescu, „Mihai Viteazu” şi a doua zi era cocoţat pe gard crezându-se voievod şi el. Asta e ţăcăneală, imaturitate şi pentru aşa ceva nu se face puşcărie. Ridicolul nu e sancţionabil penal. Pungăşiile da.

Şi ajungem la esenţa problemei. Care ne priveşte pe noi şi are doar buricul tăiat de la întâmplarea lui Gigi Becali. Există, în vizuina naţională, o categorie mult mai numeroasă decât suntem dispuşi să admitem (mă încumet să spun că e categoria dominantă, majoritară) de oameni pentru care „combinaţia”, „şmenul”, „descurcăreala”, „învârteala”, „trasul statului pe ţeavă” şi „şmechereala” reprezintă nu doar solide repere culturale, ci un autentic mod de viaţă. Orice „şmecher” care reuşeşte să facă o golănie e aplaudabil. Un derbedeu plin de tupeu, care şmenuieşte valori îndeajuns de mari e nu doar respectabil, devine un model de urmat. Sigur, în cazul lui Becali mai există şi puseele paradoxale de generozitate. Şi credinţa prăbuşită în bigotism. Care şi ele devin tot golănii atunci când se transformă în prilej de circ.

Există şi o altă categorie de români. A celor care chiar cred în valorile tradiţionale, pe care unul ca Becali doar le maimuţăreşte. A celor care trudesc din greu pentru fiecare franc, înghiţindu-şi obida, înghesuiţi de facturi, griji şi drămuindu-şi existenţa aşa cum îşi drămuiesc şi unicul bănuţ. Pentru aceştia e greu de înţeles cum, „din muncă cinstită”, personaje bizare, echipate cu o inteligenţă de strictă supravieţuire, reuşesc să dosească averi incredibile. Pentru aceştia, actele de „generozitate” ale unuia ca Becali sunt ca un scuipat în ochi, afişarea credinţei becaliene e o batojocorire a credinţei lor, autentică şi cuminte.

Mai există o categorie. A unei prezumtive, incerte şi confuze clase de mijloc. Alcătuită dintr-o populaţie pestriţă, care se revendică de la cea de a doua categorie dintre cele pomenite mai sus, dar aspiră cu nesaţ la prima. Care inspiră principii şi expiră şmecherie. Care ţinteşte tribuna intelectualităţii, dar nimereşte mereu în peluza sferto-docţilor. O categorie ambiguă de oameni care nu au reuşit să împace ceea ce cred ei despre ei cu ceea ce sunt de fapt. Cărora le pute România aşa că fac vacanţele la bulgari, unde îşi pot exersa rudimentele de engleză. Fireşte, excepţiile sunt datul oricărei cauze.

Nimic de mirare, deci, că într-o astfel de afacere judiciară precum cea despre care vorbim şi reacţiile se împart. Există reacţia: „Băi, păi dacă şi unu’ ca Gigi o păţeşte… atunci noi chiar suntem în dificultate. Trebuie să zbierăm!”. Apoi există reacţia: „Bine că mai intră şi câte unul din ăsta, nu doar amărâţii!”.  Reacţii pe care le socotesc egal greşite. Mai avem, desigur, şi hlizeala celor cu acces la internet şi mult timp liber, pentru care orice ştire devine ocazia de a „socializa”, testând rezistenţa la întindere a ideii de umor.

Afacerea pentru care e fugărit Becali e una în care statul român ar fi fost păgubit, în urma unui schimb de terenuri. Acelaşi stat român, proprietar al aceleiaşi justiţii, care ţinea morţiş să ofere cadou unor străini aurul de la Roşia Montană. Acelaşi stat care insistă să cadorisească o companie străină cu exploatarea gazelor de şist, primind la schimb prăpăd şi flegme în ochi. Acelaşi stat care s-a împrumutat cu 20 de miliarde sărăcindu-şi şi înfometându-şi cetăţenii, pentru a salva nişte bancheri străini. Este exact acelaşi stat! Acelaşi stat pentru care golănia Robertei Anastase e doar o nostimadă pasabilă! Justiţia nu funcţionează şi nu trebuie să funcţioneze prin comparaţie. Nici evaluările noastre asupra justiţiei nu ar trebui să funcţioneze astfel. Dar dacă nu încetăm să privim şi lucrurile pe care tocmai le-am pomenit, atunci vom înţelege de ce statul ăsta e aşa cum e şi de ce justiţia stă frumos la poză, când vin fotografi de afară.

Am bifat subiectul obligatoriu.

P.S. Observ că prieteniile din USL se manifestă tot mai intens, iar unii pesedişti bat subţire toba pe ideea că Becali a fost adus în Parlament de catre Crin Antonescu. Ceea ce e corect. Crin a făcut o enormă prostie. Dar are măcar meritul de a nu-l fi adus el pe liste şi pe Cătălin Voicu, da?