Circuitul rahatului în politică

În primii ani după revoluţie se vorbea fără încetare despre tranziţie. De dimineaţa până seara se meşterea la tranziţie. Totul era în tranziţie, de la blugii „Pyramid”, evident, blugi de tranziţie şi falşii adidaşi „torsion”, până la discursul politic şi aglomeraţia din autobuz. Nu era foarte clar în ce consta rahatul ăla de tranziţie, dar era o chestie serioasă, care ne afecta pe toţi. Comunismul îl făcusem muci, pe babaşa îl găurisem la Târgovişte, la perete, fix aşa cum se pişă beţivii, iar acum fumam nişte tranziţie. Nu era clar către ce ne ducem; de regulă, tranziţia era trecerea din punctul A spre punctul B, dar la noi erau puncte multe, ca bulinele de pe chiloţii de grăsană, şi eram al naibii de curioşi să le vedem pe toate (grăsane, buline…). Aşa că ne aflam într-un fel de mers pe şapte cărări, nu de la A spre B, ci de la A ţup la P, iar din P ţuşt în F, cu pauze de greve şi ieşit în stradă pe la C, U şi Q. Şi am numit toată agitaţia asta tranziţie, că suna mai bine decât „debandadă”. Pe urmă totul a fost mai simplu. Pentru toate rahaturile care săreau din ventilator şi ne schimbau imprimeul la cămăşile de firmă made in Turkey exista suficienta şi satisfăcătoarea explicaţie numită „tranziţie”. Toate crampele abdominale, gazele de fermentaţie, frizurile aiurea şi facturile de la întreţinere aveau aceeaşi explicaţie: tranziţia.

Ar fi nedrept să nu recunoaştem că panarama aia de tranziţie a fost o perioadă, totuşi, fertilă. Apăreau partide cu duiumul, atât de multe că nu mai ajungeau literele alfabetului pentru acronime – am fost la un pas să adoptăm soluţia „litere + cifre”, ca la plăcuţele de înmatriculare. Aşa a apărut PL’93, fost PNL-AT, fost PNL aripa cu fulgi şi floci. A apărut şi turnul Eiffel, versiunea dublu kitsch ( de două ori mai mult kitsch decât originalul!) la Slobozia. Dar la partide, acolo a fost mare învălmăşeală. Se făceau şi se desfăceau partide într-o veselie. Doar partide liberale erau, la un moment dat, vreo 14-15, de la Brătianu -Cartof la Cerveni şi de la PNL la PNL-AT. Asta fără să mai punem la socoteală ciudăţeii oameni-partid, de tipul Nica Leon, Zambra-Iosipescu sau Nahorniac. Asta a fost faza întâi, faza borţoasă, unde dacă scoteai puţa să te pişi lângă un pom, pomul rămânea borţos cu un partid.

Facem o paranteză. Cu puţine şi lipsite de importanţă exemple, cărturărimea nu s-a prea înghesuit spre partide, aşa că astea şi-au recrutat acitiviştii din ce se găsea. Şi se găseau tot felul de sferto-docţi gălăgioşi, bişniţari ambiţioşi, şmecheri cu simţul oportunităţii şi alte asemenea făpturi. Tendinţă care s-a transformat în cutumă şi apoi în regulă, supravieţuind până azi. Sigur, a existat o aglomeraţie de vanitoşi, numită Alianţa Civică, dar partidul care a erupt din uterul AC conţinea fix genul de personaje pomenite, ăia cu aspiraţii intelectuale rămânând la faza testiculară (particip, dar nu mă bag). Închidem paanteza şi facem o biluţă.

Apoi, după faza partido-genezei, a urmat faza numărul doi: partidul cu fragmentaţie. Aici nu trebuie multă analiză balistică, regula era simplă: eşti partid, te spargi. Şi s-au spart în draci. Fostul FSN, devenit PSDR, s-a spart şi a devenit PSDR şi PD, că Petrică (pe atunci nevopsit la păr) trebuia să fie şef şi el. La liberali era activitate intensă; ăştia se spărgeau, fuzionau şi se spărgeau iar cu o frecvenţă zăpăcitoare, ceea ce le-a şi adus scutire de la Parlament o tură. Ideea de bază era simplă: orice ciumete nemulţumit de împărţeală trebuia să-şi facă partid. La o populaţie de 20 de milioane de bipezi se găsesc destui zevzeci ca să iasă de o vilă. Sigur, dreapta, stânga, privatizare, iniţiativă privată, economie de piaţă, capitalism şi alte căcaturi, dar boii plătesc impozite. Şi dacă boii plătesc impozite, statul are bani de spart. Iar dacă statul are bani de spart, e bine să te conectezi cu partid şi secretară la una din ţâţele lui. Dacă nu prinzi ţâţă merge şi găozul, că şi pe acolo iese. Pute, dar iese.

Şi uite aşa am ars-o douăzeci şi de ani, democratic, pluri-partinic şi parlamentar, asigurându-le loc de muncă şi dat cu gura tuturor golanilor care aveau chef de îmbogăţeală, dar nu le aveau cu munca şi oricum  nu se pricepeau decât la mâncat rahat. Principiul a rămas acelaşi până în ziua de azi. Îţi faci partid şi pe urmă participi la operaţiunea de masă „hai să-i futem în bot pe ăştia, să ne alegem şi noi cu ceva”. Nu aveţi decât să faceţi un minim inventar al partidelor puite în ultimii ani, de la Becali la Cernea, de la Oprea la Diaconescu. Numai bărbaţi de ispravă, numai cărturari serioşi şi oameni destoinici, fix alifia de care avea nevoie găozul patriei. Şi oricât de surprinzător ar părea, ăştia au primit voturi căcălău. Nu că ăilalţi, partidele tradiţionale, de-alde Vanghelie, Băsescu et co. ar fi mai breji.

Acum revenim la faza partidelor-bebe care tre’ să crească mari şi să dea ţâţă/găoz la nişte nene şi tanti. Că şi Chiliman are nevoi. Şi nici băsexu nu se simte sen sei cu pedelicul blăguit. Baconschi are şi el nevoile lui, că giacuţa nu face bolboci de dreapta dacă nu ia gaz de la maţul statului. Un lucru a rămas neschimbat: indiferent pe care gaură mai iese un partid, indiferent din care ficat se mai desprinde unul, cei care îl vor popula au aceeaşi anvergură intelectuală ( e sarcasm, s-a observat,da?) şi aceleaşi corozive sucuri gastrice.

Pe margine, fireşte, ca întotdeauna, există publicul microbist, avântat doctrinar, fluturând fulare şi lipind afişe. Pentru că aşa merge treaba. Voi ne daţi bugetul, noi vă dăm afişe de lipit şi doctrine de sanchi în numele cărora să vă încăieraţi între voi, bă! Cetăţenilor care sunteţi! Hai, pa!