O pasăre şi o lance

O pasăre şi o lance. Aceasta e informaţia. Lapidară, vagă, imposibil de deşirat în speculaţie. În mod normal, întâlnind o astfel de insuficient definită informaţie ne mulţumim să o notăm, ridicând a mirare din sprânceană şi aşteptând un supliment de lămuriri. În presă lucrurile nu funcţionează deloc aşa, deşi tocmai acolo recepţia ar trebui să fie riguroasă, interpretarea prudentă, iar speculaţiile reduse la condiţia de precaute ipoteze rezemate pe un solid raţionament. De fapt e pe dos. În  presă, de cele mai multe ori, ca să evit o nedreaptă şi excesivă generalizare, vagul devine certitudine, raţionamentul e înlocuit de umori, iar argumentele de „ordinul de sus”.

Descoperim astfel că, plecând de la informaţia iniţială, levitând în acelaşi pufos echivoc, subiectul e livrat împachetat în straturi succesive de verbe decorative, legat cu fundiţele adjectivelor şi livrat ca certitudine. Problema e că, legănându-te de la o sursă la alta, povestea a încetat să mai fie aceeaşi, contextul e aproximat grosier, enunţul a devenit fie bomastic, fie răstit, indignat, acuzator sau maliţios băşcălios. Totul depinzând de fermentaţia dinlăuntrul viscerelor „gazetarului” sau de „sugestiile” celui care-i plăteşte leafa. În felul acesta descoperim că, pornind de la lacoonicul enunţ iniţial, „o pasăre şi o lance”, căpătăm ample eseuri despre heraldică, în care se dezvoltă într-o confuză şi imprecisă trecere prin istorie, aşa cum e ea povestită de Google, despre complexul simbol reprezentat de acvilă şi lance.

Altundeva vom găsi, pornind de la aceeaşi informaţie, o veselă, aproape frivolă, povestire a istoriei găinii din proţap. Cu relatări obiective ale participanţilor la ospăţ şi o anchetă temeinică legată de licitaţia pentru achiziţionarea mujdeiului.

Neîndoielnic vom descoperi, în altă parte, că violatorul avea o lance improvizată şi după ce a siluit inocenta găină a ameninţat-o că dacă se duce la poliţie o face ciorbă. Într-o altă relatare e vorba despre o curcă persecutată politic, iar lancea e Lancia şi curca nu poate justifica în ce fel şi-a putut-o achiziţiona din leafa de la stat. Patronul de la cutare gazetă are o crescătorie de găini, aşa că, fireşte, la gazeta cu pricina se zbiară isteric împotriva presiunilor la care sunt supuşi crescătorii băştinaşi de păsări. Oficioasele puterii constată că e încă un atac mârşav al celor din opoziţie, iar gazetele opoziţiei protestează vehement împotriva aviarizării vieţii politice. La gazetele de sport se aminteşte episodul de la Cupa Mondială din Franţa, când tricolorii şi-au vopsit părul în galben, ca puii de găină, şi se execută o comparaţie cu naţionala lu’ Piţi. În fine, la televiziunile conectate la servicii se descoperă că găina a fugit din ţară, evitând lancea poliţiei de frontieră.

Între timp apare şi restul informaţiei, pe care nu îl mai publică nimeni. Motiv pentru care nici nu o să aflăm, de fapt, niciodată despre ce pasăre şi ce lance era vorba. Nici nu mai contează. Sunt subiecte mai importante de discutat, cum ari fi cazul găinii violate. Şi, oricum, nu pentru aiai ne plăteşte patronul.

Evitând, încă o dată, nedreptele generalizări, trebuie să spun că presa românească e plină de cârnăţari, gunoieri, ghiogari, manelişti, ţugulani, frizeri, ospătari şi orice mai poftiţi. Şi foarte puţini gazetari. Şi nu, presa românească nu moare. Se sinucide. Şi nu trebuie deranjată când face asta.