Vorbe într-o doară

Azi n-am un subiect anume pe care să mă aşez, aşa că îmi fac norma de blog risipind vorbe într-o doară. În ţara în care mulţi au păreri şi puţini au întrebări, cei mai mulţi au certitudini şi prea puţini găsesc răgaz pentru mirări, o copleşitoare majoritate expiră convingeri şi doar o incertă şi imprecizabilă minoritate mai are dilemă, vorbitul într-o doară devine nu doar un exerciţiu de respiraţie, ci aproape o obligaţie patriotică.

Traian Băsescu şi-a organizat un fel de rendez vous cu nişte cetăţeni. Isprava asta a fost promovată în multe feluri. Mai întâi a fost descrisă ca „o întâlnire a preşedintelui cu bloggerii” – chestie născătoare de scărpinat în creştet. Cum, monşer, „cu bloggerii”? Chiar aşa, cu toţi, în grup, fără nicio ruşine, de-a valma? Pe urmă am realizat că, într-un fel, mă înscriu şi eu în categoria „bloggeri”, dar nu m-a poftit nimeni să mă întâlnesc cu minunatul. Asta deşi, cu modestie şi fără chef de pompat la penele de păun o spun, vreo doi ani mi s-a zis că aş fi primit titlul de cel mai aşa şi pe dincolo blog de politică din România ( au zis-o alţii, nu eu!). Şi mai ştiu nişte zeci de oameni care şi ei dau din blog, dar pe care de asemeni nu i-a chemat nimeni să se vază cu fermecătorul. Acum devenea limpede că nu e „întâlnirea cu bloggerii”, ci cel mult cu nişte bloggeri. Pe urmă a devenit „întâlnirea preşedintelui cu susţinătorii săi din online” – ceea ce deja era alt tutun, altă aromă, altă tuse.

Domnul Băsescu se poate întâlni unde vrea, când vrea, cu cine vrea. Cu condiţia ca ăia să vrea şi ei. În general, „ăia” nu prea vor. Dar Obama nu e blogger, nici susţinător online de-al celui fără de pereche, aşa că nu insistăm pe chestia asta. Unii ar zice că toate genuflexiunile din ultima vreme al încă preşedintelui fac parte dintr-o parşivă campanie de imagine. Da, şi? Nimic din Constituţie nu-i interzice lui Băsescu, lui Pepe sau nea Stere să îşi facă fursecuri sau campanie de imagine, după cât îi duce capul. N-am nicio problemă cu asta. E politician şi e cumva în firea lucrurilor. La fel de constituţional este şi atunci când mă apucă pe mine cheful să constat că demersurile pe care le întreprinde Traian Băsescu pentru clătirea şi apretarea propriei imagini sunt ridicole. Şi am să încerc să argumentez.

Acum vreo câteva săptămâni, tot în programul de reabilitare termică a imaginii proprii ( că nu mai e el „hot” ca pe vremea când se băga în direct la televiziuni ca să se pizduiască după toane cu oricine are chef), Băsescu o luase razna prin ţară ba pe la nu ştiu ce mânăstire, ba pe la „zilele” nu ştiu cărei prăpădite de comună uitată de Dumnezeu. Totul verificat, purecat, curăţat, aranjat sanitar de către SPP, să nu care cumva să se nimerească prin zonă vreun proprietar de „huo” care să dea cu rest la construcţia imaginii prezidenţiale. În loc de biz-biz la imagine, rezultatul era fix pe dos. Pentru că senzaţia pe care o dădea nenea ăla care mergea pe furiş, în locuri ferite, era de ins speriat, care se teme să dea ochii cu prea mult popor pentru că-i cauzează la poză. Din marele Genghis Khan care se lupta cu bau-bau şi făcea saună de mulţime când i se, pardon, scula lui, furişarea la „zilele comunei Ţâşpeleni” e orice doriţi dvs., dar sigur nu achiziţie de imagine. Dar faci ce poţi, cu ce ai – dacă n-ai bani de limuzină, cumperi o pereche de bascheţi, că şi mersul pe jos tot deplasare e.

Apoi a fost întâlnirea asta cu cetăţenii care au net şi încă nu s-au hotărât să-l înjure, ba unii chiar se declară susţinători ai lui. Tot la fereală, tot în mediu steril, bine decontaminat de către SPP, cu un Băsescu pe scenă, la distanţă suficientă de ăi câţiva rătăciţi din sală. El vorbea, ăia câţiva stăteau cuminţi în sală, aşteptând semnalul ca pot pleca acasă. Şi-a dat omul cu părerea despre facebook, despre politică, online, în fine despre ce a vrut el. Pe urmă toată lumea a plecat liniştită acasă şi i-a durut în cur pe toţi de tot rahatul ăsta. Şi a rămas cu imaginea nereperată.

Traian Băsescu îmi dă senzaţia că nu pricepe încă ce i se întâmplă. Nu realizează că, pur şi simplu, nu mai interesează. Nu mai reuşeşte nici măcar să enerveze. Enervarea presupune un efort pe care el ca personaj nu îl mai merită. Nu mai reuşeşte să mobilizeze nici antipatia celor mulţi. El există şi atât. Şi nu pare să se împace cu lucrul ăsta. De la un anumit punct, asta poate fi o problemă. Sigur, el încă mai nădăjduieşte la o carieră în politică, după Cotroceni. Iar eu încă mai am speranţe că o să devin chitarist la Led Zeppelin. Chestia e că trupa aia nu prea mai există, iar eu habar nu am unde se toarnă benzina în chitară.

Altă vorbă într-o doară. La începutul săptămânii, unii de la o pseudo-televiziune, îngălbeneau ecranul cu un „breaking news”: Voiculescu a fugit din ţară! „Breaking news”-ul fictivilor jurnalişti se referea la foarte proaspăta ştire că Dan Voiculescu plecase din ţară. Cu trei zile în urmă. Foarte tare chestie. N-am avut de lucru şi am băşcălit asta pe Facebook, notând că omul călătoreşte foarte frecvent în străinătate. Şi asta de mulţi, foarte mulţi ani.  Au apărut, fireşte, consumatorii de breichiniuz, înghiţitorii de găluşcă, consumatorii de conspiraţii, mă rog, categoria aia de oameni care cred că Băsescu e Filemon Cel Frumos Şi Milostiv, iar toţi ăia care nu-l înghit nişte secături. Constatarea lor era că „a fugit”, „îi e frică şi fuge”, ” a fugit cu banii!”. În fine, se ştie repertoriul. Ba eram chiar somat să precizez „la câte zile de la fugă” o să recunosc evidenţa. Bun. Miercuri seară Dan Voiculescu s-a întors în ţară. N-a mai fost breaking news. Nici eu n-am mai scris pe Facebook despre asta, deci nu am nici cea mai vagă idee  în ce fază se mai află teoria conspiraţiei.

Încă o vorbă într-o doară şi gata. Aud frecvent că „avem (prea) multe televiziuni de ştiri”. Parol? Unde-s, monşer, că nu văd niciuna? Avem, e drept, multe televiziuni. La fel de drept e că unele sunt degeaba. Şi că unele se pot numi „televiziuni” sau „instituţii de presă” doar dând dracului orice rigoare în definirea termenilor. Dar televiziuni de ştiri… canci. A, da. Avem televiziuni de politică. Politică proastă şi de rahat. Dar asta e altceva. Partea de ştiri e subţire, inconsistentă şi neconvingătoare. Politica externă e aproape inexistentă, ştirile din economie abia- abia, cultură, arte etc… ce să mai vorbim. Aşa că avem televiziuni de politică. Şi ceva tabloideală proastă. Iar regula e că totul curge după acelaşi calapod: nişte oameni proptiţi în scaune care vorbesc. De regulă politicieni. Pentru că, la noi, politica se face la televizor. Politicianul ar trebui să fie o apariţie rară şi importantă la televizor, treaba lui fiind să îşi flexeze muşchii prin alte instituţii, iar la televizor jurnalişti, comentatori, cetăţeni să comenteze cele din politică. La noi e pe dos. Televiziunea fabrică notorietate (că imagine… mai greu, tre’ nu doar să fii văzut, ci să ai şi conţinut), iar politicienii vor notorietate. Aşa că e plin de ei. De dimineaţă până seara. Încăierându-se, răcnind, certându-se prin studiouri. Alergând de la o televiziune la alta ca să o ia de la capăt. Şi uite aşa, despre ceea ce fac politicienii discută tot politicienii şi câţiva vorbeţi de serviciu. Totul pe ton răstit, într-o permanentă nevroză, la limita apoplexiei.

Şi cu asta am isprăvit vorbitul într-o doară de azi. Şi, dacă aveţi chef, la final, puteţi constata că am fost ipocrit. Că de fapt am avut un subiect azi. Unul singur. Dacă n-aveţi chef, rămâne că am aruncat vorbe într-o doară despre trei chestii diferite.