Mi-am dorit mult să-mi placă filmul lui Horaţiu Mălăele. N-am reuşit decât să nu-mi displacă. „Funeralii fericite” nu e un film prost, e doar un film care nu reuşeşte să fie bun. Şi nu reuşeşte pentru că îşi propune prea mult asta, pentru că îşi propune prea multe, iar în final nu reuşeşte să fie decât o suită de clipuri, legate opintit între ele de o poveste care aproape îşi pierde înţelesul sufocată de dorinţa actorului-regizor de a demonstra ce poate.
Un român revenit în ţară după mulţi ani irosiţi în Franţa, împreună cu un imigrant rus şi unul bulgar prelungesc un chef cu mult alcool şi curve la cârciuma unui arab. Pe drumul spre casă, unde îşi propun să continue cheful, o ţigancă le ghiceşte în cărţi, iar cei trei zmei află că vor muri la distanţă de câteva zile unul de celălalt. Cel dintâi, bulgarul, urmând să moară chiar a doua zi. Profeţia se împlineşte în privinţa primilor doi, iar Lionel (Horaţiu Mălăele) îşi petrece ultimele zile pregătindu-şi viitoarele funeralii. Asta e povestea filmului.
Nu îmi pot reprima senzaţia că tot filmul acesta există pentru că Horaţiu Mălăele şi-a dorit un anume tip de rol, pe care încă nimeni nu i l-a oferit. Iar întreg filmul a fost născocit pentru a putea arăta ce poate cu adevărat ca actor. Din acest punct de vedere filmul e o reuşită, pentru că Mălăele e un foarte mare actor. Dar ăsta e deja un lucru care de mult nu mai trebuia demonstrat.
Marele cusur al filmului, cum spuneam, e acela că îşi propune prea multe, iar la un moment dat asta ajunge să plictisească. Există intenţia de satiră socială, dar lucrurile nu sunt duse până la capăt, introducerea în context e, de multe ori forţată şi naşte nedorite stridenţe. Momentele dramatice suferă de un exces de explorare, nu întotdeauna motivată narativ, care nu adaugă niciun fel de profunzime, totuşi. Lunga scenă a trezirii, după a noaptea chefului, filmată dintr-o bucată, fără tăietură de montaj, cu o singură cameră fixă, se prelungeşte mult, mult prea mult, sugerând că ar putea fi esenţială pentru construcţia narativă, ori măcar prin încărcătura simbolică. Nici vorbă de aşa ceva. E doar o scenă lungă, prelungită inutil.
Există apoi, către finalul filmului, un fel de videoclip care ar fi trebuit să constituie apogeul dramatic: monologul lui Lionel despre mamă. Singura problemă e că monologul ăsta e introdus forţat, doar pentru a stoarce nişte eventuale lacrimi de la galerie. Nu are nicio motivare narativă, e îngrozitor de prost scris, plonjând undeva la limita kitsch-ului. Limită care e apoi depăşită cu entuziasm în chiar finalul filmului, atunci când primim mesaje esenţiale ca: „viaţa e frumoasă dacă ai prieteni”, „viaţa e făcută pentru a iubi” şi altele asemenea.
Repet, filmul nu e prost. Îşi propune doar prea multe şi are mari probleme de dozaj. Parabola care se insinuează în subtext (bulgarul nu e doar bulgar, e chiar destinul Bulgariei, imigrantul italian e chiar Italia, aflată ea însăşi într-o tulburată debusolare etc.) nu reuşeşte să supravieţuiască, fiind sufocată de excesul decorativ. Dacă există un lucru pentru care filmul merită recomandat este, cum spuneam şi mai sus, întâlnirea cu marele actor care este Horaţiu Mălăele. Căruia îi doresc să găsească acel mare rol, scris pentru domnia sa, aşa cum, cu siguranţă, merită.
Eu am fost profund dezamagit de Malaele si Caramitru, Cate-n luna si in stele. O peoratie de clisee si idei, unele cu valoare altele de un cretinism profund.
Am ajuns sa cred ca marii actori nu pot fi si mari ganditori si creatori de arta, ca au o saracie spirituala ce-i ajuta sa-si desavarseasca talentul actoricesc.