Statuia – repost

Mi-am amintit de textul ăsta. Aşa că merge un bis.

Gligorie hotărâse să împodobească şi el comuna cumva. Să se vadă că acolo există un primar cu personalitate. Se gândise la o fântână arteziană. Da’ nu mergea. Pentru că nu aveau destui bani la buget. Şi oricum nu era trasă apă la ei în comună. Pe urmă îi venise ideea să planteze flori pe marginea drumului. Dar nici asta nu se potrivea. Că aveau doar două uliţe. Şi nici una nu avea margine. Adică margine avea. In gardurile oamenilor. Trotuare nu avea. Şi oricum florile trebuie udate şi la ei era greu cu apa. Aşa că renunţase la idee.

La un drum la oraş, la ăia de la judeţ a povestit despre ideea lui. Preşedintele de judeţ, băiat de treabă, i-a sărit în ajutor:

– Păi, îţi dăm noi o statuie, Gligorie. Că nu ştim ce să facem cu ea.

– Statuie ?

Gligorie a rămas un pic pe gânduri. Dar doar puţin, că gândirea nu era tractor să stai pe ea opt ore. Şi după ce a năduşit gândit a pus întrebarea esenţială:

– A lu’ cui ?

– A… naiba ştie… a cui vrei tu. Că nu scrie pe ea. Unu’ … roman. E în togă…

– Togă ?

– Da, mă. Cum umblau ăia, romanii… în rochie din aia… ca un cearceaf.

Gligorie era om serios. Cum naiba să ducă el în sat o statuie cu unu’ fară nume şi îmbrăcat în rochie. Păi ce e la el acolo ? Panaramă ? Preşedintele de la judeţ l-a simţit ezitant şi a produs argumentul hotărâtor:

– E din marmură.

Iar argumentul chiar era decisiv. Au bătut palma. Şi s-a întors acasă mândru. Bani de apă tot nu primise, dar acum o să aibă statuie. Seara i-a strâns pe toţi consilierii şi înainte să se îmbete prea tare au stabilit şi amplasamentul statuiei: în faţa cârciumii lu’ Talibanu.

După două zile au venit de la oraş cu un camion şi le-a adus statuia. Au montat-o pe un soclu. Şi au acoperit-o cu nişte cârpe. Pentru inaugurare. La inaugurare l-a chemat şi pe preşedintele de la judeţ, dar n-a vrut să vină. Se strânseseră vreo două sute de oameni la inaugurare. Talibanu scosese şi boxele afară să se audă muzica.

Gligorie îşi pusese costumul ăl bun, de la nunta lu’ Osmetie. Stătea crăcănat în faţa statuilor, ţinând cu o mână sfoara de care trebuia să tragă ca să dezvelească statuia. Cu cealaltă mână se tot ştergea de năduşeală. Se holbau toţi la el ca la feciorul ăla mare al lu’ Şeptică. Ăla cu belciug în nas şi cercel în ureche. Se simţea pătruns de importanţa momentului Gligorie. Simţea că trebuie să spună ceva măreţ:

– Dragi concetăţeni, iubiţi domni şi stimate doamne… aici simţea că mai mergea ceva- … dragi compatrioţi şi … măi, Talibane. În această măreaţă zi comuna noastră are onoare să inaugureze …vernisajul inaugural la statuia care ne-a dat-o de la judeţ. Care reprezintă pe un mare om şi strămoş al nostru… un domn roman. Să vă fie model şi să ne mândrim.

– Da’ cum îl cheamă ? se bagă în vorbă moş Mocirlă, curios mereu ca o babă.

– N-are nume…

– Da’ e de pe aci, de pe la noi ? insistă moş Mocirlă.

– Nu. Nu-i d-ai noştri…

– Să nu fie ungur ! devine brusc îngrijorat moşul.

– Nu e, bre. Uite-l. E roman… o fi fost împărat.

Spunând asta Gligorie trage de sfoară. Cârpele cad şi de sub ele răsare o statuie, întocmai ca cea descrisă de dom’ preşedinte. Un roman în togă. Lumea se zgâieşte ce se zgâieşte, pe urmă se împrăştie fiecare pe la treaba sa.  Bărbaţii se adună la Talibanu, în cantonament. Doar Gligorie studiază statuia din toate unghiurile. Ceva nu-i miroase bine. Se apropie de statuie. Şi mai mult. Îl cheamă şi pe moş Mocirlă care-i confirmă bănuiala.

– Bă, Gligorie, lu’ statuia asta îi cam put picioarele- constată moş Mocirlă râzând cu toată gura aia a lui cheală de dinţi.

– Ce râzi, bre, ce râzi ? S-o fi pişat careva… O să plouă şi…

– Nu, bă, Gligorie… că asta miroase a picioare, bă, nu a pişat.

Moşul se apropie iar. Se cocoaţă pe soclu şi confirmă:

– Bă, da’ ce pute. În sus e curată, da’ cracii îi put ca lu’ tac’tu.

– Dracu’ a mai văzut aşa ceva ! se miră Gligorie.

– Vezi, bă Gligorie – cugetă moş Mocirlă cu înţelepciune- acu’ chiar tre’ să te duci la judeţ să îţi dea ăia bani să tragem apă. Că altfel crăpăm toţi de duhoarea lu’ romanu’ ăsta. Să-ţi dea mă, că uite cum puţi dacă n-ai apă să te speli pe picioare. Puţi şi când te faci statuie. Că aici nu e la Roma lor să aibă terme şi din alea. Aici nu eşti nici la judeţ, aici eşti la ţară. Aia e.