Finalul de sezon din „Game of thrones”, serialul difuzat de HBO, a născut mare dihonie printre cei interesaţi de povestea lui Martin. Am mai scris despre asta, nu reiau discuţia. Cei care citiseră deja cartea, preveniţi deja, fireşte, nu s-au mai trezit buimăciţi de surpriză, ca cei care s-au întâlnit cu povestea doar la televizor. Dar nu e doar atât. N-am putut să nu observ că aceştia, cei care au citit şi cartea, cheltuiau în discuţia cu ceilalţi un soi de superioritate dispreţuitoare. Orice diviziune anterioară, după orice alt criteriu, etnie, rasă, stare socială, sex, orientare sexuală sau opţiuni alimentare, era anulată. Lumea se împărţea acum în două categorii, simple, clare şi definitive: ăi care au văzut doar filmul şi ăi care au citit şi cartea.
Cei care au citit cartea se simţeau îndreptăţiţi la o atitudine de dispreţuitoare superioritate faţă de ceilaţi, ăia… simpli deţinători de ochi bulbucaţi la televizor. Pentru că, nu e aşa, citirea unei cărţi te face cărturar, iar ei citiseră ditamai tomurile de gheimovtrăunz, deci sunt calificaţi, docenţi în fanteziste poveşti de încântat puberii. Adică ei au şi citit cărţile, nu s-au uitat doar la film, iar cărţile sunt ete atât de groase!
Am trecut prin vreo două volume din născocirea lui Martin, fără mare entuziasm. Am renunţat. Mi se părea un rău mod de a investi puţinul timp pe care îl am. Aşa că, din perspectiva asta, filmul mi-a fost de folos. Doar nu e vorba de Ulysse a lui Joyce, Joffrey nu e Raskolnikov, iar Cersei Lannister nu e Lady Macbeth.
E ceva de învăţat din nostima aroganţă cu care cititorii de „Game of thrones” îi privesc pe ceilalţi. Pentru că aminteşte, cumva, de mai puţin nostima aroganţă cu care cititorii de multe altele, mai adânci şi mai cu temei, îi privesc, la rândul lor, pe ceilalţi. Harţa bibliotecii cu televizorul durează de ceva vreme.
Într-o altă lume, poate în cea de dincolo, Don Quijote stă pe o bancă, în parc, şi fumează, împreună cu prinţul Mişkin, povestind despre vieţile noastre. Aşa cum le-au văzut la televizor. Pentru că n-au avut răbdare să citească şi cartea.
„Lumea se împărţea acum în două categorii, simple, clare şi definitive: ăi care au văzut doar filmul şi ăi care au citit şi cartea.”
Eu se pare ca fac parte dintr-o alta categorie (sau poate o constitui de-unul-singur): nici macar filmul nu l-am vazut (decat cateva episoade disparate si incomplete, peste care am dat intamplator cand nu gasisem altceva mai bun de vazut si zapam printre canale, si am ramas acolo pt bine realizata atmosfera phantesy).
„Harţa bibliotecii cu televizorul durează de ceva vreme.”
Relatia intre cele doua este indreptatita, pacat ca se manifesta sub forma de harta.
(Televizorul este FOARTE oportun nu numai pt economisirea timpului (pt subiectele care nu merita aprofundate) celor „bine mobilati la mansarda”, ci si pt ca ceilalti, cei „mai modest mobilati” sa nu ramana cu respectivele subiecte COMPLET neacoperite, necunoscute. Iar cartea este de neinlocuit – spre ex – pt prezentarea tuturor nuantelor psihice intentionate. Unde mai pui ca in film, strict prin imagini, fara text descriptiv / explicativ, este FOARTE greu de prezentat in mod coerent un subiect (spre ex) filosofic – si sa mai SI fie sigur autorul ca spectatorul receptioneaza mesajul nu deformat, ci asa cum l-a gandit el, autorul.)