Trei scrisori

Se grăbesc unii, răpuşi de mofturi, să-l evacueze pe Ion Creangă din sălile cu marmură ale literaturii române, trecându-l în categorii minore, lipindu-i ca pe un afront eticheta de „povestitor” ( de parcă e puţin lucru să fii povestaş!). Ba alţii, mai fără simţul măsurii, îl scot cu totul dintre litere şi-l numesc „pehlivan limbut”. Printre cei care măsoară latul cuvântului cu sfoara şi adâncimea sa cu băţul, de bunăseamă, mereu şăgalnicul humuleştean nu are mare trecere. Pentru aceşţia poza cu mâna la falcă şi nimicurile rostite pe ton grav preţuiesc mai mult decât vorba de duh şi povestea cheltuită, fără multă tocmeală, cu prietenii.

Mă încumet să cred că cele trei scrisori pe care le reproduc mai jos fac parte dintre lucrurile cele mai frumoase ale literaturii române. Sunt scrisori adresate de Ion Creangă lui Eminescu. Vă mai spun că humuleşteanul se născuse în 1837. Eminescu în 1850. În 1877, deci, Eminescu avea 27 de ani, iar Creangă avea 40. Cu toate acestea, veţi observa, Creangă îi scrie dragului său prieten cu acel respect pe care fratele mai mic îl datorează celui mai mare: Bădie. Pentru că în Moldova cuminte şi cuviincioasă aşa se cade. Creangă, în ciuda evidenţei care arată că e binişor mai vârstnic decât Eminescu, spune „Bădie Mihai”. Şi încheie semnându-se cu numele său cel de frate mai mic „Ionică”. Pentru că în frumoasa prietenie, în grozava frăţie dintre cei doi, nu seama anilor era măsura întâmplărilor;  iar Creangă înţelegea bine asta.

Dincolo de simplitatea cuceritoare, de surâsul dulce amar, există în aceste trei scrisori ceva indefinibil, care -am vrea să credem- vorbeşte pentru noi toţi. Şi toţi suntem, parcă, părtaşi la dorul de Eminescu…

… şi la dorul de dumneata, bădie Ionică, prea ne-am depărtat de dumneata. Şi parcă prea ne-am stricat şi în vorbă, şi în toate cele, de nici dorul nu ni-l mai ştim rosti cum se cuvine.

Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat si părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Ți-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea,

Ionică

Ieși, 1877, decembre

 

 

Bădie Mihai,

Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleștii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.

Te sărut pe frunte,

Bădie Mihai,

Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu amintirile, când erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și binele. De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu și alți mușterii pentru mâncărică și băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraș, si acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicele mele si mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerți cu politicienii prin Timpul; ce-ai pățit de te-ai făcut așa războinic?

Sănătate și voie bună,

Ionică