Taraf

Când mă loveşte foarte tare scârba de politică, adică des, îmi fabric tot felul de jocuri, încercând să-i fac pe macaragiii politichiei dacă nu simpatici, măcar suportabili. De exemplu mi-i imaginez brigadieri-hei-rup, la Bumbeşti-Livezeni, cu Băsescu maistru, salopetă +bască şi Ponta împingând la roaba cu nisip. Anastase umflă orele la pontaj, că ea e încadrată la normare. Blaga e la protecţia muncii, iar pe madam Udrea n-o văd altundeva decât la magazie, cu baticul alunecat pe o parte, rujată strident şi urlând la ăia că nu mai eliberează electrozi fără bonuri semnate de şeful de şantier.

Dar cel mai bine îmi iese când alcătuiesc un taraf. Şi-i distribui pe roluri/instrumente, ca în filmările alea de senzaţie de la Etno. Băsescu e în fund (pardon, scuzaţi), la ţambal. Mic, nergicios şi privind chiorâş la ăi din faţă. Stă aplecat pe ţambal şi plezneşte ‘strumentu’ cu ciocănelele aiurea, ieşit din ritm, dar hlizind, făcând cu ochiul câtre una dintre dansatoarele din figuraţie. Ponta e mândru, stă în faţă şi bagă pompă la burduful acordeonului, cu capul lăsat pe o parte, hlizind simpatic şi legănându-se când spre public, când spre taraf, când spre dirijor. La contrabas e Blaga. Sobru, se vrea serios, responsabil. Oricum n-are mare lucru de cântat. Treaba lui e să facă zum-zum, indiferent ce se cântă.

Mazăre frige o scripcă, e singurul care n-are ie. Are coif de legionar roman, cămaşă de general german şi şalvari de cadână. Şi oricum nu cântă, că nici nu e acolo, e în Brazilia, la samba, dar dacă poate fi primar în lipsă, poate fi şi scripcar. Madam Udrea e guristă. Afoană, dar plină de vervă. Zbiară ca apucata şi se simte bine. Când şi când o loveşte cheful de un solo de cimpoi şi se trage în spate, lângă ţambal, pentru un jam session.

În fine, fluieraşi, naiste, gornişti şi cobzari. Vi-i imaginaţi care pe unde. Mai e Crin. Crin n-are instrument. Că nu ştie să cânte. Dansează. Joacă. E între băieţii ăia care, orice s-ar întâmpla, se ţin cu deştele de ilic, zâmbesc şi se mişcă de pe un picior pe altul. Încearcă mereu să iasă în faţă, mişcă buzele odată cu gurista, dând impresia că ştie textul, zâmbeşte, e simpatic, ce mai!

Pe urmă îmi dau seama că, de fapt, nu se aude nimic. Doar un sunet scârbos, o boloboroseală de materie în fermentaţie. Şi realizez că n-are ce să se audă, pentru că nu se vede dirijorul.