Rasismul şi corectitudinea politică

Rasismul nu e un guturai, nu e vindecabil cu prişniţe, ceaiuri de buruieni şi inhalaţii sun prosop. Viguroasa ipocrizie americană, devenită bun de export, valoare esenţială în era globalizării de-a valma, a reuşit să închipuie tot felul de plasturi care n-au cum vindeca bubele supurânde ale acestei urâte boli, dar care ajută la împăcarea cu sine a unei societăţi care încă nu-şi poate depăşi complexele. Abolirea segregaţiei rasiale e încă un câştig prea recent pentru a îndepărta toate relele amintiri.

Alături de surâsul de carton, bombele pe care e scris cu litere de-o şchioapă „democraţie” ( ce ar fi democraţia fără încărcătură balistică serioasă?) şi lăudarea unor valori pe care nu le-a respectat niciodată, instituţia ipocriziei americane a inventat prostia numită „political correctness” – adică exact plasturele despre care vorbeam. Iniţial erau numiţi „niggers” -cuvânt devenit infam azi, de parca au cuvintele a purta vinovăţiile noastre-, apoi s-a optat pentru varianta mai blândă negro. „Negro” care a devenit ulterior „black”, pentru ca, după al doilea război mondial, să se renunţe şi la termenul acesta pentru a se opta pentru mai convenabilul „colored”. Apoi iar s-a revenit la „black”, a urmat Martin Luther King. jr., segregaţia rasială, încetul cu încetul, a fost abolită (cel puţin formal) şi am ajuns în epoca glorioasă a corectitudinii politice, când s-a născocit mirabila formulă „african- american”.

Toate trăznăile astea aveau rostul de a menaja vanitatea uneo societăţi care refuza să-şi admită rasismul – chiar în epoca celei mai aprige segregări, partizani vehemenţi ai ideii de segregare respingeau cu indignarea ideea că ar fi fost rasişti; segregarea rasială era, pentru ei, o ordine de definiţie divină. Nigger, negro, black, colored sau african-american… indiferent care potriveală de litere era aleasă, scopul era acelaşi, mereu: acela de a-i desemna pe unii care au o altă culoare a pielii. Ori când o societate are nevoie să identifice, ca grup, o parte a populaţiei sale după culoarea pielii, oricât şi-ar afirma bunăvoinţa, avem de a face, evident, cu rasism. Rasismul dispare nu atunci când găseşti cuvântul cel mai convenabil pentru a-l descrie pe cel de altă rasă decât tine, ci atunci când chestiunea rasei pur şi simplu nu mai interesează, dispare din intenţie.

Iar atunci când o societate ţine morţiş să se laude că, iată, a atins acel nivel de evoluţie în care „un african-american” a putut fi ales preşedinte… atunci ăsta e un simptom al unei boli care nu s-a vindecat, nu semnul unei reale evoluţii.

Iar boala aceasta nu e doar a Americii. Ne schimonoseşte pe mulţi dintre noi.