Autostrăzile la români

Pentru români autostrada nu mai are de multă vreme semnificaţia firească, nu mai e o limbă de asfalt pe care se poate circula în condiţii de relativă civilizaţie între punctul A şi punctul B, nu e un articol de inventar pentru infrastructura rutieră. Conceptul însuşi de „autostradă” funcţionează în alveola metafizicii, iese din spaţiul accesibil, lejer comprehensibil, sare entuziast peste analiza concretului şi poposeşte în ţinutul umed şi fertil al marilor concepte abstracte.

Nu există prinsoare electorală fără necesara şi avântata invocare a pogonului de autostrăzi pe cap de absolvent de bac. Candidatul, emoţionat de întâlnirea subiectului cu predicatul în Piaţa Acord, se poate mereu refugia confortabil în discuţia despre ipotetice autostrăzi – probând astfel o uluitoare dexteritate în conjugarea la viitor. Criza mondială e un fleac pansabil cu câteva petice de asfalt, situaţia din Orientul Apropiat e un fleac, dezastrul din industria uşoară e uşor de rezolvat dacă tragem câte două benzi pe sens între Ţăndărei şi Brăila. Hărţile se desfac în faţa camerelor de luat vederi şi România devine o mâzgăleală cu carioca în care de oriunde poţi ajunge oriunde, cu mare viteză, dacă te ţii pe dunga de tuş roz.

Ambiţia oricărui ministru al transporturilor este aceea de a tăia şi el panglica la 46 de metri de autostradă. Orice premier e musai să bage şi el foarfeca în panglică la inaugurarea unui nou tronson de 400 e metri care leagă tarlaua unde  cultivă rapiţă nea Florică de tarlaua unde cultivă el ştevie. Clănţănitul din foarfecă acoperă orice zgomot de motor, oricât de turat şi aşa devine evident că avem mult prea puţini kilometri de autostradă pe cap de politician. Cred că, deja, cheltuielile cu panglicile ar fi asigurat finanţarea unei bune porţiuni de autostradă.

Marele zid chinezesc e un fleac, piramidele faraonilor ăia superstiţioşi nişte bagatele. Să vedeţi dumneavoastră banda de avarie pe tronsonul Gherla- Nicăieri! Dacă nu ar exista prejudecata că autostrăzile sunt nişte şosele concrete pe care ar trebui să circule maşini, lucrurile ar merge atât de bine. Lipsa de poezie a românilor, eterna lor precipitare îi lipseşte de şansa de a savura pe îndelete, de a se delecta cu estetica studiilor de fezabilitate, cu minimalismul expresiv al licitaţiilor şi simbolismul anulării licitaţiilor. Până la urmă cele două benzi pe sens reprezintă o parabolă, banda de refugiu o metaforă! Oprescu a devenit primar al Bucureştiului promiţând autostrăzi suspendate. Şi e la al doilea mandat iar autostrăzile nu există; suspendarea s-a referit doar la Băsescu.

În discuţiile despre „ceilalţi” , autostrăzile devin criteriu esenţial. La nemţi sunt vechi, dar bine întreţinute şi poţi goni cât te ţine motorul. La franţuji sunt prăpădite, dar există. În Italia te taxează excesiv, în Austria sunt acceptabile. Nici în Spania nu-s rele. Alhambra? Da, mă rog, dar să vezi benzinăriile de pe autostrăzi!

Vechi amici cu precaritatea provizoratului, românii pot aprecia cum alţii nu o ştiu face o şosea de centură ( ca cea a Bucureştiului), modernizată pe 20% din traseu şi lăsată în stare de tarla pentru restul de 80%. Apoi nu e de ignorat nici creativitatea românească, felul în care am reuşit să reinterpretăm ideea de drum de mare viteză. Bunăoară Autostrada Bucureşti-Constanţa, aşa cum e ea. Ce ar fi dacă fix la jumătatea drumului am pune o barieră unde să cerem bani pentru un pod făcut ferfeniţă? Sau, o idee şi mai îndrăzneaţă, iarna, în loc să o deszăpezim, întrerupem circulaţia!

E o certitudine: românii au voluptatea proiectului, dar sunt total indiferenţi la orgasmul concretului.