AcasăCapitalismul proletarAutostrăzile la români

Autostrăzile la români

Pentru români autostrada nu mai are de multă vreme semnificaţia firească, nu mai e o limbă de asfalt pe care se poate circula în condiţii de relativă civilizaţie între punctul A şi punctul B, nu e un articol de inventar pentru infrastructura rutieră. Conceptul însuşi de „autostradă” funcţionează în alveola metafizicii, iese din spaţiul accesibil, lejer comprehensibil, sare entuziast peste analiza concretului şi poposeşte în ţinutul umed şi fertil al marilor concepte abstracte.

Nu există prinsoare electorală fără necesara şi avântata invocare a pogonului de autostrăzi pe cap de absolvent de bac. Candidatul, emoţionat de întâlnirea subiectului cu predicatul în Piaţa Acord, se poate mereu refugia confortabil în discuţia despre ipotetice autostrăzi – probând astfel o uluitoare dexteritate în conjugarea la viitor. Criza mondială e un fleac pansabil cu câteva petice de asfalt, situaţia din Orientul Apropiat e un fleac, dezastrul din industria uşoară e uşor de rezolvat dacă tragem câte două benzi pe sens între Ţăndărei şi Brăila. Hărţile se desfac în faţa camerelor de luat vederi şi România devine o mâzgăleală cu carioca în care de oriunde poţi ajunge oriunde, cu mare viteză, dacă te ţii pe dunga de tuş roz.

Ambiţia oricărui ministru al transporturilor este aceea de a tăia şi el panglica la 46 de metri de autostradă. Orice premier e musai să bage şi el foarfeca în panglică la inaugurarea unui nou tronson de 400 e metri care leagă tarlaua unde  cultivă rapiţă nea Florică de tarlaua unde cultivă el ştevie. Clănţănitul din foarfecă acoperă orice zgomot de motor, oricât de turat şi aşa devine evident că avem mult prea puţini kilometri de autostradă pe cap de politician. Cred că, deja, cheltuielile cu panglicile ar fi asigurat finanţarea unei bune porţiuni de autostradă.

Marele zid chinezesc e un fleac, piramidele faraonilor ăia superstiţioşi nişte bagatele. Să vedeţi dumneavoastră banda de avarie pe tronsonul Gherla- Nicăieri! Dacă nu ar exista prejudecata că autostrăzile sunt nişte şosele concrete pe care ar trebui să circule maşini, lucrurile ar merge atât de bine. Lipsa de poezie a românilor, eterna lor precipitare îi lipseşte de şansa de a savura pe îndelete, de a se delecta cu estetica studiilor de fezabilitate, cu minimalismul expresiv al licitaţiilor şi simbolismul anulării licitaţiilor. Până la urmă cele două benzi pe sens reprezintă o parabolă, banda de refugiu o metaforă! Oprescu a devenit primar al Bucureştiului promiţând autostrăzi suspendate. Şi e la al doilea mandat iar autostrăzile nu există; suspendarea s-a referit doar la Băsescu.

În discuţiile despre „ceilalţi” , autostrăzile devin criteriu esenţial. La nemţi sunt vechi, dar bine întreţinute şi poţi goni cât te ţine motorul. La franţuji sunt prăpădite, dar există. În Italia te taxează excesiv, în Austria sunt acceptabile. Nici în Spania nu-s rele. Alhambra? Da, mă rog, dar să vezi benzinăriile de pe autostrăzi!

Vechi amici cu precaritatea provizoratului, românii pot aprecia cum alţii nu o ştiu face o şosea de centură ( ca cea a Bucureştiului), modernizată pe 20% din traseu şi lăsată în stare de tarla pentru restul de 80%. Apoi nu e de ignorat nici creativitatea românească, felul în care am reuşit să reinterpretăm ideea de drum de mare viteză. Bunăoară Autostrada Bucureşti-Constanţa, aşa cum e ea. Ce ar fi dacă fix la jumătatea drumului am pune o barieră unde să cerem bani pentru un pod făcut ferfeniţă? Sau, o idee şi mai îndrăzneaţă, iarna, în loc să o deszăpezim, întrerupem circulaţia!

E o certitudine: românii au voluptatea proiectului, dar sunt total indiferenţi la orgasmul concretului.

 

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

2 Comments

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

- A word from our sponsors -

De citit

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...