Înainte de semafor mi-a tăiat faţa. N-a semnalizat. A plonjat de pe banda întăi în faţa mea, iar de acolo s-a strecurat pe linia de tramvai, a ocolit refugiul din staţia de tramvai şi s-a aşezat în mijlocul intersecţiei, în faţa tuturor. Că doar nu era să stea la semafor, ca toţi fraierii. De acolo nu vede când se face verde la semafor, dar contează pe claxoanele ălora din spate, că doar suntem în Bucureşti. Şi claxonul vine. O zbugheşte, turân motorul la maximum. Două sute de metri mai în faţă testează viteza de reacţie a unei femei care se afla pe trecerea de pietoni şi după încă vreo câteva sute de metri înţepeneşte la următorul semafor, pe banda a doua. Ajung în dreptul lui. Vorbeşte la telefon. Semnalizez, sunt pe banda întâi şi vreau să fac dreapta. Dar fix în secunda în care apare lumina verde el o calcă şi se hotărăşte că o ia tot la dreapta, aşa că îmi mai taie o dată faţa, ca să pricep ce e aia decizie rapidă. La urmărorul semafor e coadă, strada îngustă, dar omul e hotărât, nu are vreme de pierdut, aşa că urcă pe trotuar cu roţile din dreapta şi se strecoară în faţa nepricepuţilor care stau ca lemingii în faţa unui stâlp cu becuri.
I-am reţinut chipul. Îmi promit că dacă vreodată mă întâlnesc cu el, din întâmplare, undeva… atunci… Îmi trec rapid prin minte secvenţe esenţiale din filmele cu canibali, scene sofisticate de tortură, din alte filme proaste, şi caftul final din nu mai ştiu ce film cu Chuck Norris. Peste câteva minute l-am uitat. Scenele din filmele cu Chuck Norris nu, că mi le aminteşte un taximetrist.
După amiază poposesc în librărie. Nu caut nimic anume, doar trec printre rafturi „să văd ce a mai apărut” sau să văd cu ce titlu mă pot împrieteni şi putem dezvolta o relaţie vremelnică, fără obligaţii şi făgăduieli, dar intensă. M-am trezit cu o carte în mână. Am studiat coperta, o răsfoiesc…
– Proza lui e neremarcabilă! Perfect digerabilă, dar atât. În schimb eseistica…
În librărie nu se socializează. Nu vorbeşti la telefon, nu intri în vorbă cu ceilalţi cititori/cumpărători, nu grohăi, nu vorbeşti în gura mare. Nu ştiu dacă există regulile astea, dar eu le-am scornit acum, deci ar trebui să existe. Mă uit spre ăsta care-mi vorbeşte. E el! Regele şoselei! Campionul la băgat fraierii în şanţ!
Nu-i răspund. Mormăi. Dacă i-aş spune ceva ar fi legat de şcoala lui de şoferi, de instructorul lui şi mai ales de boul care l-a examinat. Are un zâmbet care se vrea politicos-prietenos. Încropesc un rânjet şi merg mai departe. Insistă. Îmi aduce un volum:
-Poate cunoaşteţi volumul acesta de eseuri. Remarcabil! Vi-l recomand dacă nu-l ştiţi deja. Şi scuze că insist…
Reiterez, în gând, cele mai bune gânduri pentru poliţistul care i-a dat carnetul. Rânjesc ca să dau limpezime mormăielilor şi mă evacuez din librărie.
Pe seară mă văd cu nişte prieteni. Lumea e îngrijjorător de mică. A naibii fatalitate! Super-driver e la o masă vecină. Tocmai a recunoscut pe cineva la masa noastră şi se salută. Îmi e prezentat.
– A, da… – exclamă el cu enervantă încântare. Cred că v-am inoportunat azi, la librărie. Îmi cer scuze.
– Şi în trafic! mormăi eu.
-Poftiţi!
– Şi în trafic, în pula mea! explodez. Şi iar îmi amintesc ce fel mişca Chuck Norris piciorul.
– Nu înţeleg…
Vorbeşte cu amicul meu. Ăsta îi povesteşte despre mine, despre „umorul meu”, despre ce scriu eu…
-Aaa, dar eu vă cunosc scrisul! îmi declară Schumacher de Bucureşti. Mă declar fan!
Am parcat în zona mormăitului. Mai mult nu-mi iese. Individul nu aşteaptă să fie invitat de două ori si se mută la masa noastră. După vreo două ceasuri admit că e băiat deştept, deschis, simpatic… Băiat bun, ce mai. Cum am venit fără maşină, la plecare se oferă să mă ducă el.
Şi pornim. Îl evacuăm pe un fraier în şanţ, la semafor o tăiem scurt, în faţa papagalilor. În tot timpul ăsta omul îmi vorbeşte despre extraordinarele parabole din eseurile lui cutărescu, despre austeritatea stilistică a lui xulescu. Când se dau toţi deoparte să facă loc ambulanţei ne agăţăm de coada ei şi du-te. Pa-pa, fraierilor!
Omul forţează galbenul, distribuie fraierii în stânga şi dreapta în timp ce slalomează. Şi vorbeşte într-una. Îi place „sarcasmul” din unele scrieri ale mele, fantasticul reţinut în care îmi mişc proza. E băiat bun. Simpatic. Intelectual.
Am ajuns. Ne promitem să ne regăsim la o cafea, să mai vorbim despre cărţi. Ţinem legătura prin… Claxonează, iese din scurt, tăind faţa unui dobitoc de taximetrist, care sigur nu l-a citit pe Borges şi din Bruckner a citit doar proza, nu şi eseistica.
Admițând că nu e vorba de o ficțiune, nu era mai elegantă și mai onorabilă varianta plecării cu taxi-ul de la locul de destrăbălare?
Yeah, what can I say, impossible not to love him… Interesant personajul, oare scrie pe undeva? Sa citim, sa vedem ce-i umbla prin minte. Poate intelegem.
Daca se-ntimpla sa ramineti in relatii, fie si pasagere, sa ne anunti si pe noi cind e parastasul.
Si sa speram ca-i mincam doar lui coliva.
Titlul îmi stârnește curiozitatea!
Știam despre trafic de persoane, țigări, valută, diamante, trafic de influență, trafic pe internet, trafic greu dar trafic intelectual, despre ce poate fi vorba?
Citesc cu nesaț și … recunosc marca MoMo!
Combinație, totuși, imposibilă (zic eu) 🙂
Fuck me, un bizon intelectual, unde ai gasit fiinta asta fantastica Rabbi?
ASA se intampla atunci cand acumularile cantitative NU conduc si la un salt calitativ. Miros de c(Biiip!)t intr-o padure de brazi…
Nesimţirea nu poate fi bună. Nici simpatică. Chiar dacă vine de la un intelectual.
…decat daca este tachinare intre prieteni vechi si buni.
Ejt un fariseu si un telectual fara amintiri din vremea haiduciei de rugbyleala. Trebuia sa-i dai una scurt, pe urma doo mai lungi, mai triste, ca la vaduve. Prima la pomet sau la macsilar. Celelalte doo la ficat, sa creezi dificultati ecspertizei criminalistice. Huoo! R’atz ai dracu cu literele voastre, ca doar de litere va tzinetzi. Nici un pic de corporalitate in ecsprimarea voastra artistica. Bloggerilor!
VA ROG FRUMOS – FARA „BANCURI FIZICE”… CONTONDENTE!