Îl auzeam mai deunăzi, la Realitatea TV, pe Adrian Cioroianu, într-o intervenţie telefonică, vorbind despre recentele declaraţii ale lui Dughin. Poţi fi sau nu de acord cu felul în care alege domnul Cioroianu să citească enunţurile politologului rus, nu despre asta e vorba. Domnul Cioroianu, ca personaj, e perfect agreabil, calin, zâmbitor, investind mereu resurse importante pentru a se păstra „simpatic” şi competent. Cei de la postul de televiziune respectiv apelaseră la „resursa Cioroianu” pentru o analiză competentă ( e obositor să cheltuiesc atâtea ghilimele) din partea unui specialist (idem!) în politică externă, un fost ministru de externe, totuşi. Previzibil, glosele domniei alunecau pe parchetul aceloraşi balanalităţi cunoscute, dar tonul era preţios, scremut (iertat să fiu!) expirând exact iluzia acelei competenţe pe care realizatorii emisiunii se pare că o căutau.
N-aş vrea să fiu rău înţeles. Nu am nimic de împărţit cu domnul Cioroianu, nici nu găsesc că e obligatoriu să parcurgem linia aceleiaşi analize în citirea unui text. Repet, omul îmi e perfect agreabil, în genere. Sigur, poate fi supărătoare insistenţa cu care sunt repetate mereu aceleaşi clişee când este vorba de orice vine dinspre Rusia, prezumţia de rea intenţie care pare să fie instituită atunci când vine vorba despre orice fel de virgulă coborâtă de la Moscova, contrapusă unei la fel de nocive reverenţe în faţa a orice vine din direcţia opusă. Totuşi, nu acesta era subiectul. Domnul Cioroianu a fost, atât cât a durat mandatul domniei sale, ca ministru de externe o perfectă epitomă a ridicolului. Nu îmi amintesc nimic din ceea ce a reprezentat mandatul său de ministru de externe care să argumenteze ipoteza competenţei fără de pereche care pare să fi devenit acum axiomă. Servilismul jenant afişat la „memorabila” întâlnire cu doamna Rice e greu de indexat la capitolul competenţă. Nici nefericita declaraţie care l-a silit să demisioneze nu poate fi trecută în spaţiul „rigorii analizei”. Nu mai amintesc şi alte episoade pentru că, repet, nu cu domnul Cioroianu am a mă sfădi azi.
Mandatul domnului Cioroianu la ministerul de externe, putem fi de acord, a fost cel mult mediocru, cu variaţii cromatice jenante. Totuşi, acum, exact acel capitol din CV-ul domnului Cioroianu pare a-l recomanda ca posesor de competenţe extraordinare. La biografie, să recunoaştem, scrie „fost ministru de externe” şi nu „fost foarte slab ministru de externe”. Ministeriatul domniei sale e pe cale să fie uitat, dar bunele afilieri, poza simpatică şi nodul perfect al cravatei, dimpreună cu „experienţa de fost ministru de externe” l-au transformat acum într-un expert!
Există apoi ciudatul domn Funeriu. Savantul cu bacalaureat incert, expert în calculul unităţilor de pixel albastru, fost ministru al învăţământului cu grave confuzii gramaticale, devenit consilier prezidenţial pe… probleme de educaţie. Tot expert. Eşecurile sale ca ministru sunt anulate de plecarea din funcţie, iar gureşul torţionar al limbii române poate acum trece drept expert în probleme de educaţie. Tot astfel cum MRU, după un mandat de câteva săptămâni ca premier şi multe flacoane de cosmeticale, se simte calificat să vorbească despre ştiinţa guvernării.
Enumerarea poate continua. Şi nu e obligatoriu să ne învârtim doar pe tărâmul politicii. Mecanismul transformării mediocrităţi în competenţă funcţionează la fel. Mediocritatea nu e o culpă, nici un handicap insurmontabil, dar cu siguranţă nu e o virtute. Pot exista mediocri cu momente de uluitoare iluminare, care pot emite lucruri memorabile, uneori. Oamenii care nu sunt vizitaţi de excepţional pot avea opinii perfect valide, pot emite păreri decente, ba foarte bine pot comite enunţuri remarcabile, rămânând, ei înşişi, neremarcabili. Trebuie doar respectată condiţia onestităţii, tocmai acea condiţie care te împiedică să îţi foloseşti eşecurile drept carte de vizită. Sigur, există locul acela comun care afirmă că din nereuşite se poate învăţa, dar ăsta e un demers personal şi nu-i poţi cere celui din faţa ta să îşi evacueze memoria şi să accepte convenţia că eşecurile tale anterioare au devenit între timp merite remarcabile doar pentru că s-a îndeplinit condiţia trecerii timpului, îndeajuns de mult timp pentru ca memoria să nască ambiguitate.
Eşecurile, de acord, pot reprezenta, la nivel personal, experienţe mult mai utile decât laurii primiţi prematur. În momentul în care însă exact eşecurile sunt livrate drept virtuţi, atunci avem o problemă fie cu onestitatea, fie cu sistemul de valori. Fie cu ambele.
P.S. Repet, domnul Cioroianu îmi pare absolut agreabil şi cred că are o voce care e bine că se aude. Dar cred, în egală măsură, că va trebui să înceteze să invoce experienţa sa de ministru de externe.
Ieri pe tv3 o reporterita sentimentala o intreba pe dna Filitti daca Enescu a fost marea dragoste a Marucai Cantacuzino. Intervievata a ocolit raspunsul dar cum gasculita a nu s-a lasat si a revenit cu intrebarea dna pe care o credeam un istoric onest a confirmat.
Atunci de ce sa ne miram ca se falsifica istoria/valoarea a tot felul de personaje?
Abhor (că tot m-am „înghilemelat” de atâta Cioroianu) să scriu asta dar nici mediocritatea nu mai e ce-a fost pe vremuri!
Am venit ,am vazut ,ceara albina,ar fi fost splendid.Din pacate dintr-un profesor de istorie doct si amabil nu se poate face un bun ministru de externe cand din pacate lipsa cunostintelor necesare pentru legaturi externe,cunoasterea unei limbi straine la un nivel inalt si cunoasterea protocolului diplomatic pentru toate tarile vizitate este un handicap serios.Ministru de externe ar trebui sa fie un specialist in materie nu un politician nou nout Sa-l vezi pe dl Iliescu punand mana pe un trimis american care l-a luat afabil de cot SI care l-a facut pe tip sa creada ca a fost vitriolat limitele unui politician.Se stie ca anglosaxonii nu permit nici o atingere intre persoane , doar prietenii din copilarie pot sa se bata pe spate cu afectiune , arata ca multe lucruri trebuie sa stie un diplomat.Nu-i de mirare ca simpaticul domn a dat chix.Dar si buna idee de a sti sa taci ar fi fost minunata.Doar sceleratul isi poate permite sa spuna tampenii fara sa fie taxat.De la fredonarea „manelelor ” la varatul mainilor in buzunare pana la cot ca badarani la intalniri externe la expozeul teoriei felatiei ca mijloc diplomatic si la injuraturi neaose si ordinare sunt permise „geniului”Nu Dl .Cioroianu este vinovat ci ce-i care-l invita .
„…cunoasterea unei limbi straine la un nivel inalt si cunoasterea protocolului diplomatic pentru toate tarile vizitate este un handicap serios.”
Cu scuzele de rigoare, mie TARE nu-mi vine a crede ca ar reprezenta un handicap CUNOASTEREA (atat a limbii straine cat si aprotocolului), ci doar eventual LIPSA acesteia.
Păi da, aşa se fac „specialiştii”, foşti pe o funcţie, chiar cei mai proşti, după o vreme după ce pierd funcţia îşi dau cu părerea că doar vezi Doamne, Cioroianu a fost ministru de externe, Funeriu a fost la învăţământ etc. La urma urmelor, dacă va apărea Sorin Blejnar şi-şi va da cu părerea în domeniul fraudelor fiscale, va putea cineva să-i conteste competenţa?
„Oamenii care nu sunt vizitaţi de excepţional pot avea opinii perfect valide, pot emite păreri decente, ba foarte bine pot comite enunţuri remarcabile, rămânând, ei înşişi, neremarcabili.”
In opinia mea – nu prea.
In masura in care acele „enunturi remarcabile” sunt 1. originale, nu citate (desi chiar si alegerea citatului optim adecvat momentului / subiectului / imprejurarilor poate fi o forma de maiestrie) si 2. „comise” suficient de des, omul devine in mod implicit remarcabil. (In optica mea, pt ca un teoretician sa fie remarcabil nu cred ca este necesar sa fie chiar exceptional, este suficient sa vadeasca desteptaciune si sa aiba enunturi remarcabile. Daca mai SI obisnuieste sa aiba dreptate*…)
* Eu am comentat strict afirmatiile din fraza pe care am citat-o, scoasa din context, considerand-o pe aceasta de-sine-statatoare, rog a nu considera ca eu as crede ca afirmatia mea se si aplica in mod implicit ipochimenului.