Multe nefăcute o fi pleznit şi Seneca până a găsit scuza perfectă: Errare humanum est! Ce-i drept, însă, e drept: greşeala e o chestie profund umană. Cu ce poate greşi leuşteanul? Nu-mi imaginez un fir de leuştean răpus de vinovăţie: uf, am încurcat Letonia cu Lituania, naiba să le ia! Nici aspiratoarele nu greşesc. Sau poate or greşi, că nu e bine să operăm cu certitudini, asta ar fi o mare greşeală!( ce ziceam?)
Seneca şi-a făcut damblaua, a comis o zicere pomenită şi azi, totul în regulă. Am căzut de acord ca e omeneşte să greşeşti. Ba putem extinde puţin teritoriul şi admitem că eroarea e parte a umanităţii noastre. Mai important mi se pare cum ne chivernisim greşelile astea, cum facem faţă situaţiilor în care trebuie să admitem că am dat-o în bară. Pentru că -e verificat- nimic nu-i scoate mai tare din sărite pe cei mai mulţi dintre colegii de specie decât să li se atragă atenţia că au greşit. Arată-i unuia că a comis-o şi i-ai făcut rost mamei tale de multe complimente; oferă-i şi demonstraţia solid argumentată şi ţi-ai făcut rost de un inamic credincios pentru tot restul vieţii.
Poţi greşi din multe motive. Din neştiinţă, prostie, pentru că eşti aiurit. Eu, de exemplu, mănânc sistematic cantităţi importante de litere, în procesul aşezării unui text pe taste. Nu-mi ofer niciun fel de scuză. O fac şi asta e. Recunosc. Ba se întâmplă uneori ca, din goana calului, să nasc cacofonii sau câte un mic accident gramatical – sigur, îmi pot oferi convenabil scuza că mintea e cu câteva fraze înaintea degetelor care tastează, dar asta nu schimbă datele problemei. M-am consolat de mult cu ideea că nu sunt desăvârşit ( nici măcar mama, cât e ea de mamă, nu a avut vreodată iluzia asta în ce mă priveşte!), deci sunt supus legii lui Seneca.
Cum sunt conştient că le comit, mă bucură când vreun cititor îmi atrage atenţia, dându-mi şansa de a drege ce-am stricat. În primul rând e un semn că omul ăla chiar mă citeşte, apoi înseamnă că citeşte cu atenţie şi (nu în ultimul rând) că am cititori deştepţi. Dar şi aici e o discuţie. Sunt cititori care îmi atrag atenţia într-un registru firesc, simplu, fără a face caz. Alţii mă pândesc cu stăruinţă şi abia aşteaptă câte o literă lipsă ca să poată să-mi spună că-s bou. Există şi ceilalţi, sfioşi, delicaţi, care atrăgându-mi atenţia insistă să nu public mesajul în care îmi indică greşeala, temându-se poate că m-aş putea cutremura din înaltul cine ştie cărui piedestal pe care ar trebui să mă fi auto-cocoţat.
Rămânând în zona greşelilor de limbă, am observat câteva tipuri de reacţii la menţionarea unor astfel de erori. O categorie numeroasă o reprezintă nesimţiţii. Ăştia sunt, de regulă, agramaţi sadea, dar îi doare în cur. Dacă le atragi atenţia asupra unei alunecări de pe şină îţi răspund în doi peri şi îşi reclamă dreptul constituţional de a fi agramaţi. „ce, bă, eşti profesor de română?” -ţi se răspunde. De parcă dacă nu eşti „profesor de română” nu ai obligaţia de a respecta cea mai importantă instituţie a naţiei tale: limba.
Există apoi categoria sferto-docţilor vanitoşi. La observaţia că distribuie aleator „i”-uri la finalul verbelor de conjugarea a IV-a, afli că eşti tu bou şi „nu şti nimic! fi mai atent la gramatică şi nu vei mai greşii”. Ţi se livrează explicaţii aiuritoare despre fantasmagorice reguli ale imperativului, eşti îngropat în bazaconii, pentru ca în final să afli că eşti un dobitoc care nu ştie nimic, deci „nu mai venii cu observaţi dacă nu şti!”.
Mai avem categoria ego-maniacilor. Am păţit-o recent cu un fel de amic de facebook ( o categorie greu indexabilă, „prieteniile” de FB reprezintă expresia absolută a formei fară fond!). Omul are o singură statornică ocupaţiune: să pară. Ceva. Cu o îndărătnicie monumentală lucrează fără încetare la zidirea migăloasă şi vanitoasă a propriului soclu. O construcţie care nu se mai termină, o fără de sfârşit zidire a unui soclu care nu se va încheia niciodată, pentru că, dacă s-ar incheia, s-ar impune trista observaţie că nu există nimic de aşezat acolo. Dar omul, cu încăpăţânare şi mare iubire de sine foloseşte resursa numită internet pentru a se auto-elogia, fără să ostenească, fără să se plictisească, narcotizat de un perpetuu exerciţiu de auto-admiraţie. Într-unul din enunţurile sale tembele pe fond, dar pompoase în formă, omul scapă două greşeli supărătoare. O informaţie greşită (un anacronism) şi un dezacord gramatical. Să ne înţelegem, omul e vanitos, dar nu e imbecil. Nici agramat, nici incult, nici lipsit de inteligenţă. A greşit, pur şi simplu. Aşa cum oricui i se poate întâmpla. Îi atrag atenţia, cu o vorbă de duh. Nu pricepe, aşa că se zburleşte la mine. Îi explic pe îndelete, buche cu buche. Pricepe. Care credeţi că a fost reacţia? Mi-a mulţumit? Nu. A corectat îndată, apoi şi-a cerut scuze că este silit să şteargă comentariile mele ( cele în care îi atrăgeam atenţia) pentru că are o imagine de păstrat!
Ieşind din arătura greşelilor de limbă, tipul ăsta de reacţii îl putem întâlni in orice situaţie. Şi tipologiile. De la nesimţitul sadea, la imbecilul zgomotos; de la sferto-doctul vehement, la cretinul violent; de la ratatul narcisist, la savantul distrat. Toţi au ceva în comun: îşi revendică originea în imaculata (sau dacă vreţi e-maculata) concepţie. Sunt fără de cusur. Sau suntem fără de cusur, pentru că onest e să nu mă exclud, chiar dacă îmi doresc să cred că nu mă aşez în niciuna dintre categoriile pomenite. Trăim într-o vreme în care internetul îngăduie oricui să se facă auzit. Asta explică gălăgia cumplită în care trăim. Şi cu toţii începem să credem că am devenit mai importanţi decât suntem, mai înţelepţi şi mai sclipitori doar pentru că se găsesc câţiva alţii asemenea cu care să facem troc, schimb de băgări în seamă, alcătuind complicate ghilde ale ignoranţei şi construindu-ne o vanitate peste măsură, imposibil de argumentat.
Câteva dintre cele mai trainice prietenii le-am legat cu oameni care, cândva, mi-au atras atenţia asupra unor greşeli. Chiar acest blog s-a născut astfel. Pe prietenul Moshe ( încă puţini au aflat că Moshe şi Mordechai nu sunt una şi aceeaşi persoană!) l-am întâlnit pe când scriam pe un alt blog, iar el a venit să mă mustre pentru o inacurateţe. Aşa ne-am împrietenit. Apoi am decis să facem un blog împreună şi s-a născut acest blog. Şi am rămas prieteni buni până azi, chiar dacă, de multă vreme, târăsc blogul ăsta de unul singur.
Un alt isteţ a zis că din greşeli putem învăţa. Învăţăm pe naiba! Hai, că nu o dau pe politică. Vă spun doar: bucuraţi-vă de greşelile voastre. Bucuraţi-vă şi reparaţi-le. Nu vă mai construiţi socluri aiurea, nici statui de chirpici. Că porumbeii au unde se căca şi fără statuile alea.
Şi-o folosi la ceva?
Te-am prins! Te-am prins! Ai băgat un spațiu după o paranteză deschisă!!!
„o categorie greu indexabilă, “prieteniile” de FB reprezintă expresia absolută a formei fară fond!”
Te-a pedepsit cineva sa ceri / acorzi „prietenia” pe FaceBook si altor persoane decat celor pe care si in viata reala ti le-ai dori sa faca parte din cercul dumitale de prieteni? Te incanta cumva cu ceva faptul in sine ca numarul „prietenilor” de pe FaceBook se scrie cu trei, patru sau mai multe cifre?
Eu în schimb o să ies un pic din zona greşelilor de limbă, dar cu referire tot la piedestalele pe care şi le ridică cei descrişi de tine.
Mă canonesc de o vreme cu un blog cu tematică politică, în special, iar articolele le mai postez şi pe Ziare.com. Am parte deseori, din partea unor astfel de cititori, de pusee grobiene, de procese de intenţei şi de cuvenitele „agramaticalităţi”. Nici un argument nu le ostoieşte vehemenţa de a-mi pulvetiza opiniile şi credibilitatea.
Şi atunci, zilele trecute, am purces la un experiment, înfiinţând pe blog o rubrică de dialoguri, în care propun două teme de actualitate, fără ca eu să-mi expun explicit părerea asupra lor. Libertate totală dumnealor. Rezultatul? Nici un comentariu, dar peste 100 de citiri.
După două zile actualizez postarea, introducând câteva elemente suplimentare, mai mult în sens interogativ, lăsându-le tot lor, cititorilor – critici iniţiativa opiniilor. Cam acelaşi număr de citiri şi tot zero la comentarii. Atât direct pe blog, cât şi la postarea de pe Ziare.com – casa celor mai brutali comentatori.
Unde au dispărut Adevărul, Certitudinea şi Convingerile ferme ale bătăioşilor? Nu, dumnealor nu au păreri despre nimic, pentru că nimic nu-i mână în luptă decât lupta în sine. Ei reacţionează doar, ca atunci când se uită la capra altuia, urându-i toate cele veşnice.
Monşer, de bună vreme nu mai intervin în comentariile de aici. Nu răspund ( decât extrem de rar), pentru că eu am zis ce am avut de zis în articol, nu mi s-ar părea corect să intervin şi printre comentarii pentru a conduce discuţia unde şi cum îmi convine. Şi se întâmplă acelaşi lucru ca cel despre care vorbeşti.
Poate ca unii dintre noi (in special cei care dintr-un motiv sau altul suntem mai insingurati socialmente) si-ar dori totusi sa aiba parte si de reactia dumitale – poate pt a-si verifica propriile opinii prin prisma felului in care ele sunt vazute si analizate (combatute sau sustinute – eventual completate si/sau amendate) de catre cineva despre care au o parere foarte buna…
Dom-le, mulţi au pus în discuţie subiectul ăsta, dacă-i bine sau nu-i bine să răspunzi la comentarii. Motive sunt diverse şi pentru una şi pentru alta.
Evident, am şi eu o părere, dar la ce bun s-o spun? La ce-ar folosi?
„…nu mi s-ar părea corect să intervin şi printre comentarii…”
Cârcotaşu: „…dacă-i bine sau nu-i bine să răspunzi la comentarii. Motive sunt diverse şi pentru una şi pentru alta.”
Eu personal gandesc altfel: nu stiu daca fac bine sau nu, dar eu obisnuiesc sa aplic cat mai fidel (eventual adaptand) SI in mediul virtual bunacuviinta din viata reala, or pe mine ma invatase mama ca – cu exceptia anumitor cazuri bine motivate – nu-i frumos sa nu asculti pe cineva care ti se adreseaza, nici sa nu-i raspunzi (fie si cat de succint, macar ca in acel moment n-ai timp / energie / chef de vorba)…
Buna ziua! Va rog sa-mi spuneti la ce adresa sa va trimit revista Vox libri din Deva, unde am preluat un excelent articol al Dvoastra. Exista si pe net, la bibliotecadeva.com Inca o data va multumesc mult si pentru amabilitate, si pentru textele care imi fac zilele mai suportabile. Denisa Toma Redactor-sef Vox libri
Nu e nevoie să o trimiteţi am să o citesc online. Restul revistei, că de textele mele sunt sătul.:) Vă mulţumesc mult.
Monşer,mulţumiri pentru gândurile , la care ne faceţi părtaşi. Pe mine, mama m-a învăţat să mulţumesc unui om, care îmi dăruieşte ceva. Ţine de bunacuviinţă. Acu, să mă apuc şi să-i mai spun ce, cînd, cum şi unde să-mi dăruiască, ar ţine de necuviinţă.
Opinia dumitale – desi „se bate cap-in-cap” cu cea exprimata de mine – nu-mi pare a fi neintemeiata…
(Hm! Ce ciudat… CUM sa fii (concomitent) de acord (ca rabinul din anecdota) atat cu o idee cat si cu opusul (contrariul) ei?!? Tre’ sa mai „rumeg”…) Da’ TOT mi-as dori (MACAR la modul „platonic”) sa raspunda…)
Ma alatur si eu multumirilor adresate de dumneata autorului blogului (daca ACEASTA fusese intentia dumitale sa comunici, nu sa fii sarcastic-politicos fata de mine (ceea ce nu mai sunt sigur ca n-as merita) – neindicand destinatarul afirmatiei, prima fraza din comentariul dumitale poate sa fie inteleasa in ambele feluri (in oricare (fiecare) dintre ele, nu in ambele concomitent) ).
D-le VictorCh, monşer i-am spus întotdeauna doar autorului blogului( mai exact unuia dintre ei!). Dilemele, ca şi sarcasmul, fac parte( mai des sau mai rar) din viaţa noastră, a tuturor. O zi bună vă doresc.
Trebuie ca te referi la dobitocul ingimfat de AVP.
EU ma simt „cu musca pe caciula” (vezi mai sus)…