Am citit în ultimele zile o sumedenie de opinii legate de posibilitatea implicării chinezilor în finalizarea unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă. Discuţiile par să fi pornit de la recenta vizită a lui Victor Ponta în Asia şi, ca mai mereu, opiniile au foarte puţin de a face cu starea de fapt şi exprimă simpatiile, antipatiile sau idiosincraziile politice ale celor care au a-şi da cu părerea.
Părerile aerisite în jurul acestui subiect nu depăşesc, de regulă, nivelul bazaconiilor rostite cu nervi. Apar ipocrite precauţii legate de calitatea lucrărilor chinezeşti ( scrise, evident, pe un computer Made in China), întrebări fără rost legate de accesul chinezilor la tehnologia necesară sau tot felul de alte ciudate îngrijorări. Haideţi să facem o mică expediţie în realitate şi să vedem cum stau lucrurile în realitate.
Un mic istoric
Nimeni nu poate şti ce era în capul lui Ceauşescu, dar atunci când a decis să cumpere tehnologia pentru o centrală nucleară avea mai multe opţiuni. Un curent zvonistic susţine că s-a optat pentru tehnologia canadiană CANDU 6 Ceauşescu ar fi intenţionat să folosească combustibilul uzat ca materie primă pentru fabricarea armei nucleare. O prostie. Reactoarele de tip CANDU folosesc drept combustibil uraniu natural şi nu uraniu îmbogăţit, iar combustibilul uzat rezultat din proces nu poate fi folosit pentru fabricarea armei nucleare. E drept, din proces rezultă cantităţi infime de tritium, dar de aici şi până la fabricarea bombei cu hidrogen mai e o cale foarte lungă.
De fapt cei care, înainte de ’89 au avut de ales între tehnologiile americană, rusească, franţuzească sau canadiană, au avut în minte alte criterii. De ce nu s-a optat pentru tehnologia „prietenilor la răsărit” şi s-a ales, în cele din urmă, soluţia canadiană? Dintr-un motiv foarte simplu: Ceauşescu avea ambiţia de a-şi limita pe cât de mult posibil dependenţa de alţii. Ori tehnologia canadiană îi oferea tocmai acest avantaj!
Sistemul CANDU, spre deosebire de celelalte, foloseşte drept combustibil uraniu natural ( nu uraniu îmbogăţit), o reursă de care România dispune în cantităţi rezonabile. În acelaşi timp, tehnologia CANDU foloseşte ca moderator apa grea. Cumpărarea licenţei CANDU presupunea nu doar tehnologia necesară construirii reactoarelor, ci şi pachetul necesar construirii propriei fabrici de combustibil şi a uzinei de apă grea, ceea ce ar fi făcut România capabilă să îşi satisfacă singură nevoile legate de industria nucleară. În cazul în care s-ar fi optat pentru tehnologia rusească, de exemplu, am fi fost constrânşi să cumpărăm uraniul îmbogăţit de la ruşi – este extrem de puţin probabil ca ruşii sau IAEA să ne fi acordat vreodată licenţa necesară îmbogăţirii uraniului. Asta a stat la baza alegerii lui Ceauşescu şi nu aiurelile legate de bomba atomică.
Primul grup de la Cernavodă a fost finalizat în 1994, de către AAC, un consorţiu alcătuit din AECL (Canada), ANSALDO (Italia) şi SNN. Lucrările au fost executate de firme româneşti specializate, cu muncitori special calificaţi, sub supervizarea tehnică a experţilor canadieni şi italieni. Al doilea grup a fost finalizat în 2004, tot cu participarea specialiştilor canadieni, italieni şi români.
Mai e de adăugat că durata de viaţă planificată pentru un reactor este de 30 de ani, iar extinderea acesteia implică anumite riscuri. Aşa că… dacă vrem să ne asigurăm că la ieşirea din exploatare a U1 de la Cernavodă nu intrăm în beznă, ar cam fi cazul să ne grăbim.
Tehnologia
Cum spuneam, una din marile întrebări ale părelnicilor este dacă au chinezi tehnologia necesară pentru Cernavodă. Întrebarea e perfect inutilă. Prostească de-a dreptul. Pentru bunul motiv că nu trebuie să o aibă, deşi, în treacăt fie zis, o au deja, după construcţia centralei de la QINSHAN cu aceiaşi parteneri canadieni cu care s-a lucrat şi la Cernavodă.
Tehnologia există şi le aparţine canadienilor de la AECL ( în parteneriat cu GE şi OPG). Aceiaşi canadieni de la care s-a cumpărat licenţa şi pentru primele două unităţi. Aşa că tehnologia este disponibilă, problema este legată exclusiv de finanţare. Şi aici intervine rolul chinezilor. Pentru că asta e ceea ce se aşteaptă de la ei: asigurarea finanţării.
Cu siguranţă chinezii îşi vor aduce oamenii lor în managementul de proiect, dar în mod obligatoriu, în conducerea proiectului vor fi implicaţi şi canadienii, românii şi foarte probabil italienii de la ANSALDO ( pentru partea de generare).
Construcţia
O îngrijorare citită în unele opinii este legată de „calitatea chinezească”. Asta în condiţiile în care cam tot ce consumăm e produs în China. Sigur, există ceea ce îndeobşte e numit cu o apăsare peiorativă „chinezării”, adică lucru de proastă calitatea. Dar chinezăriile acelea există pentru că există oameni care nu îşi pot permite lucruri de o altă calitate şi…evident, un alt preţ. Oricum, subiectul „calităţii chinezeşti” nu intră în discuţie atunci când discutăm despre eventuala implicare a chinezilor la Cernavodă.
Ar fi greşit să ne imaginăm că, finanţând proietul, chinezii vor aduce armate de mâncători de orez care să strângă şuruburi la Cernavodă. În industria nucleară există nişte standarde impuse de IAEA, extrem de severe, de riguroase. Iar proiectul CANDU şi cerinţele AECL adaugă cerinţe suplimentare de calitate şi siguranţă, celor deja impuse de IAEA. Fiecare sudură la un sistem de clasă nucleară este executată de un sudor special şcolit, autorizat şi reautorizat periodic, e inspectată riguros cu o serie de controale nondistructive, există control de calitatea, inspecţie de asigurarea calităţii, teste şi retestări. Fiecare material pus în operă într-un sistem de clasă nucelară are un istoric de fabricaţie bine documentat, iar severele inspecţiil CTC şi AQ au însoţit fabricarea sa pe fiecare etapă, rigorile mergând mai departe, pe durata transportului şi depozitării acestuia. Lucrările sunt executate de către muncitori români de înaltă calificare, inspectate de către supervizorii români (construction, CTC, AQ) şi canadieni.
Dacă s-ar implica în proiect, pentru chinezi ar fi falimentar să aducă muncitori calificaţi din China (admiţând că însăşi China s-ar putea lipsi de ei, pentru propriile proiecte), costurile ar fi uriaşe. Aşa că, fără îndoială, se va lucra cu contractorii români deja experimentaţi, calificaţi. Şi cu supervizarea tehnică a canadienilor. Altă soluţie nu are cum exista. Cu siguranţă vor exista chinezi în managementul de proiect, dar aceştia nu au cum înlocui contractorii români, nici supervizarea tehnică a canadienilor. O discuţie poate exista atunci când este vorba de furnitura de fabricaţie românească. În anumite condiţii poate fi mai puţin costisitor ca aceasta să fie procurată, acolo unde este cazul, de la furnizori chinezi auditaţi şi autorizaţi. Producătorii români vor trebui să demonstreze că pot fi competitivi şi, mai ales, ţinându-se seama de experienţa de la primele două grupuri, că pot respecta termenele de livrare.
Departe de a fi nebunia pe care o văd unii, investiţia chineză în Cernavodă ne-ar prinde tare bine. Ar crea multe locuri de muncă şi ne-ar asigura că după ieşirea U1 din exploatare nu intrăm în pană. În ce mă priveşte, singura îngrijorare este dacă nu cumva vorbim discuţii. Pentru că nu ştiu dacă există un interes real al chinezilor pentru investiţia de la Cernavodă. Mi-aş dori să existe.
O unitate la Cernavodă înseamnă o investiţie de peste 2 miliarde de dolari ( ţinând seama de stadiul unităţilor rămase). Ceea ce ar însemna hrană bună pentru multe căpuşe, firme prietene etc. dacă investiţia ar fi derulată de statul român sau măcar cine trebuie. Acesta e motivul pentru care un anume domn nu ar fi tare fericit de venirea chinezilor.
„…durata de viaţă planificată pentru un reactor este de 30 de ani, iar extinderea acestor riscuri implică anumite riscuri.”
Presupun ca „extinderea ACESTEI DURATE presupune…”
In domeniul economic priceperea mea este mai mult decat „modesta”, astfel incat nu pot sa replic decat cu un citat – cam lung – dintr-un e-mail primit recent (a carui pertinenta si corectitudine nu ma simt in stare sa le estimez, dar care nu-mi pare neveridic):
„… investitiile străine, aportul de capital străin este – de fapt – un rău mai mare decât deficitul balanței comerciale. Cum așa ? Simplu ! Aceste investiții străine înseamna cumpărări de terenuri, de exemplu și atunci ai mai pierdut o bucățică de țară … cumpărări de resurse și zăcăminte minerale și iarăși ai mai pierdut o bucățică de țară … fără tancuri și fără bombardamente.
Investițiile străine înseamnă fabrici care creează profituri, bani care PLEACĂ DIN ȚARĂ LA SFÂRȘITUL FIECĂRUI AN.
Investițiile străine sunt cel mai mare rău al unei țări – deși pe moment sunt/par a fi un factor pozitiv : intrări de capital, locuri de muncă, etc, dar pe termen mediu și lung înseamnă robinete cu debite uriașe prin care se scurge avuție, nivel de trai al poporului acelei țări. Acest lucru se întâmplă datorită profitului repatriat, de cele mai multe ori nici măcar impozitat.
China și Germania au înțeles aceste lucruri de mult…
China și Germania au făcut o prioritate națională din politica de excedent a balanței comerciale și investițiile în țări străine.
Astfel, în aceste țări s-au acumulat an de an tot mai multe valori din țările limitrofe la început și pe măsura globalizării, astăzi aceste țări sug bogăția întregii planete.
Nu o spun ca pe ceva rău – sunt doar constatări …”
(Singurul comentariu – referitor la citat – pe care pot sa-l fac sperand ca ar putea fi corect este ca mie-mi face impresia ca profiturile repatriate reprezinta pt tara in care s-au facut investitiile straine pierderea unor sume care – daca respectivele investitii straine n-ar fi fost facute – n-ar fi fost produse / obtinute.)
Pt. avioane second hand avem bani, pt. reactor nu…