Am fost rugat să încerc o definiţie a patriotismului. Sclipirea şugubăţ vicleană din ochii celui care mă invita să improvizez pe un subiect atât de grav era suficient avertisment că întrebarea funcţiona ca un diapazon; era limpede că omul avea deja propria părerea, era deja prea-plin de propria-i definiţie, pe care n-am fost interesat să o aflu, iar întrebarea voia doar să verifice doar dacă înţelegerea pe care o dau eu noţiunii e acordată cu ceea ce era el deja convins că ştie. N-am răspuns. Pentru că nu ştiu, nu mai ştiu ce înseamna patriotismul.
Americanii, care sunt atât de des folosiţi drept exemplu pentru orice împăturire de argumente, operează cu un limbaj simplificat. Nu există o vibraţie profundă, recursul la un trecut comun e minim – istoria lor abia trece de două veacuri. Cei care alcătuiesc poporul american vin din culturi diferite, au rădăcinile în altă istorie, cu alte repere, alte modele, dar sunt ţinuţi laolaltă de apartenenţa la idealul unui anume tip de iluzie a prosperităţii. Patriotismul american, eficient, e deci foarte schematic, redus la simboluri lesne de preluat, gesturi uşor de imitat şi sloganuri care pot fi rapid asimilate. Înaintea unui meci de baseball laşi din mână găleata cu pop-corn, te ridici în picioare, mâna care mai înainte excava în găleata cu floricele o duci la piept şi asculţi cum o dizeuză cântă imnul naţional. Dacă adaugi la asta şepcile, tricourile şi maieurile cu dungi roşii şi stele albastre ai deja registrul mediu al patriotismului american.
În registrul acut intră, obligatoriu, declaraţiile de susţinere a trupelor. Care până mai ieri apărau America pe te miri unde prin lume, iar acum, într-o nouă definţie, ceva mai onestă, apără „modul de viaţă american”. Ca atare patriotismul impune declaraţia formală de susţinere a trupelor aflate lângă puţurile de petrol ale lumii şi ura incipientă sau explicită faţă de toate celelalte popoare, de la francezi la ruşi, de la arabi la chinezi sau oricine altcineva care nu înţelege dreptul legitim al SUA de a-şi proteja „modul de viaţă”. Din perspectiva asta, atunci când Chevron vine în România să exploateze gazele de şist, dă dovadă de patriotism. Cum rămâne însă cu patriotismul românilor?
Românii pot privi cu admiraţie patriotismul rudimentar al americanilor, au reverii în faţa patriotismului expirat de nemţi sau franţuji, ba chiar o articulată admiraţie, întărită cu pusee de lejeră invidie, faţă de patriotismul fervent al căpoşilor de sârbi. Când vine vorba despre ei înşişi, însă, românii oscilează între lehamite şi susţinerea naţionalei lui Piţi. Odicolonul europenist şi pro-occidental dă mai bine la ţinuta de seară decât neaoşismul; mallul bate arhitectura brâncovenească, iar integrarea bate conservarea. Pe scurt cash-ul bate trecutul; leafa de multinaţională e mai interesantă decât oricare dintre scrierile lui Cantemir.
Rămâne însă funcţional un fel de patriotism rezidual, care se activează când e vorba de unguri, care devine vehement când „ăia de afară” reacţionează la boacănele unor conaţionali de ai noştri. Umiliţi ca popor, îngenunchiaţi ca naţie, spulberaţi cultural, românii au resurse enorme de resemnare cu care pot accepta toate astea dacă termopanul e corect montat şi pot uneori fugi în week end, la plajă, la bulgari. Când însă se atentează la carnea tocată de pe grătar, se activează patriotismul gastric, care sare în apărarea micului, dar nici atunci nu cheltuiesc pe revoltă mai mult de două-trei bancuri, ceva chicoteală pe internet şi o sudalmă cinstită, la botul calului.
Alimentaţi, dintr-o parte, cu o viziune tălâmbă şi complet falsă despre un europenism năvalnic, copleşitor, care nu mai îngăduie nimic propriu şi din cealaltă parte de răcnetele isterice ale unor descreieraţi care îşi atribuie rolul de stegari ale unei zgomotoase mişcări naţionaliste, românii se refugiază într-o lehamite călduţă, inofensivă, conspectând individual tratate de supravieţuire şi manuale de bunăstare. Sunt fericiţi când un străin îi laudă, dar nu se mâhnesc când sunt certaţi, ci dau vina pe soartă, istorie, conspiraţie, ţigani sau orice altceva. Îşi doresc ca străinii să-i iubeasă, să-i iubească pe ei românii, pentru că ei înşişi nu se pot iubi unii pe alţii, iar pentru semnele astea de afecţiune sunt gata să dea totul din casă.
Tot nu ştiu ce înseamnă patriotismul. Nu vreau să repet locurile comune, recursul la istorie şi neîncetata închinare la icoanele culturii noastre nu mai sunt îndeajuns. Ştiu că pentru a putea vorbi despre patriotism, trebuie mai întâi să putem vorbi despre patrie. Iar noi nu mai avem aşa ceva. Avem un spaţiu pe care e scris: teren de vânzare.
Cei fără patrie=Bastarzii Universului. Definiţia lui G. Mazzini pentru cei care”” nu au nici nume, nici aspiraţii, nici consideraţie si nici drepturi..””
Cam pe aici suntem..
Dragostea de tara?
buuun si acum sa vedem ce e dragostea? o boala?
pe cale de consecinta ; boala de/pe tara?
Păi și românii își apără modul de viață românesc. De ce-am fi mai breji ca americanii?
[…] amicii de pe FaceBook, care semnează ca Moshe & Mordechai, a scris pe blogul său articolul Patriotismul. L-am citit întâi şi abia apoi am comentat articolul, ceea ce vă recomnad să faceţi şi […]
Excelent, Rabbi.
Citesc cu placere, chiar savurez fiecare noua postare. Nu comentez pentru ca as avea mereu acelasi comentariu: Excelent, Rabbi.
Sa-ti dea Dumnezeu(sau ce-o fi) sanatate, pentru ca, in rest, ai tot.
Cu sau fara FB
Pe timpul lui Ceausescu era o poveste in manuale. Pe scurt un batran era certat de un tanar ca de ce nu se ridica sa salute cand trece fanafara militara cantand imnul de stat, la care replica mosului a fost ca patriotismul inseamna sa salvezi un om de la inec, sa plantezi un copac s.a.m.d.. Adica lucruri mai mici sau mai mari ce nu sunt trecute in carti.
Imi aduc aminte povestea din manual si era putin altfel. Actiunea se intampla prin anii ’20, putin dupa Primul Razboi Mondial. „Mosul” era un veteran care isi pierduse un picior in razboi. Statea la o terasa in timp ce apare fanfara militara. In timp ce vecinii lui de la celelalte mese se ridica sa salute, el continua sa stea jos. Dupa ce trece fanfara, vecinii il apostrofeaza pentru ca nu s-a ridicat, iar veteranul numai atunci le spune ca si el a facut razboiul, fara sa spuna ca tot in razboi si-a pierdut piciorul. Numai autorul relateaza acest fapt. Faza cu salvatul omului de la inec si plantatul copacului era un adaos al timpurilor comuniste si nu face parte din textul original.
Concluzia nespusa era ca ca „mosul” chiar facuse un sacrificiu pentru tara de care nu facea caz, in timp ce co-mesenii faceau pentru tara numai gargara. Si statuse jos nu pentru ca nu putuse sa se ridice, ci pentru ca savura onorul ca si cum fanfara i-l daduse si lui.
Asta pentru aducere aminte.
Deci patriotismul e cu skepsis. Daca e real, nu se exhiba. Doar se aplica.