Azi am întâlnit un înger.
-Ce faci? m-a întrebat.
-Tu nu exişti! i-am strigat.
-Nici tu! mi-a răspuns.
Apoi am tăcut amândoi. Nu mai aveam ce ne spune. Ne-am aprins fiecare câte o ţigară şi am ales să privim în gol. Pe când trăgeam cu coada ochiului spre el, l-am surprins trăgând cu coada ochiului spre mine.
-Nu ştiam că îngerii fumează – am mormăit.
-Nici eu nu am crezut că oamenii au răul ăsta obicei.
Şi am tăcut din nou. Am simţit nevoia să mă laud:
-Şi noi putem zbura. Am inventat maşinării care ne ajută să facem asta.
-Noi avem aripi! a răspuns plictisit. Şi a fâlfâit uşor din aripi.
– Am crezut mereu că îngerii sunt buni şi…
– Câţi îngeri ai cunoscut?
– Eşti primul.
– Atunci de ce crezi că ştii ce fel am putea fi noi?
-Am citit opiniile atâtor oameni care au scris despre voi!
-Şi crezi că vreunul dintre ei a întâlnit vreunul dintre noi?
-Probabil nu?
-De fapt… şi eu am citit atât de multe lucruri despre oameni…
Din nou, am rămas în tăcere. Eu atingându-mi tâmpla, el scărpinându-şi o aripă.
S-a ridicat de pe piatra pe care eram amândoi aşezaţi. Mi-a arătat spre crucea care veghea la capul pietrei:
– Aşa te cheamă?
-Da… – am şoptit.
S-a întins, dezmorţindu-şi oasele. Apoi m-a întrebat:
-Mergem?
-Mergem. Dar să ştii… Noi ne închipuiam că îngerii trebuie să fie buni…
-La fel credeam şi noi despre oameni…
– Ai întâlnit vreunul?
-Eşti primul.
Superb.
Și eu am întâlnit un înger. Nu azi, mai demult.
Am tăcut amândoi, nu ne-am vorbit unul altuia pentru că eu nu îl vedeam dar el știa, înțelegea și ceea ce eu aș fi vrut să-i spun. Eram într-o situație disperată, in Moscova anilor 90, fără acte, fără bani, iar trenul în care ar fi trebuit să urc urma să plece într-o oră dintr-o gară la care nu știam cum să ajung…
Nu am apucat să-i mulțumesc niciodată pentru că și-a luat zborul înainte de a mă dezmetici.
(mentionez că eu nu cunosc limba rusă!)
Apropo. Coboram de pe Rarău. Acum 20 de ani fix. Aveam 18 ani, ehei, ce vremuri… Sărisem aiurea pe niște pietre și-mi luxasem un picior. Mă ajuta să cobor un amic, coleg de clasă. Ne-ar fi luat o veșnicie să ajungem în Cîmpulung. Atunci, a trecut, ca într-un vis, o mașină care a oprit și șoferul a întrebat dacă avem vreo problemă. Nu mi-a venit să cred. Chestia e că nu m-a putut lua decât de mine. Mi-a părut enorm de rău că nu a putut urca și colegul meu. Și ne-am despărțit. Dacă nu mă lua, mă haleau, cine știe, jivinele pe acolo, noaptea. Sau poate ne chinuiam amândoi, pe întuneric, să coborâm.
Sau poate exagerez.
Atunci am avut impresia (puternică) că nenea acela a fost un înger.
Nu pot uita asta.
Draga Rabbi,
Ma trec fiori reci. Daca textul tau ar fi fost publicat de poetul nepereche, as fi inspirat adanc, hranindu-ma cu metafore. Dar ma incearca o stare de rau inimaginabil.
Esti cu noi. Cei pe care nu-i cunosti, dar ii stii. Cei care te citim. Pe nerasuflate, in fiecare zi.
Avea 5 ani. Desena în praf. O cruce. Mare. M-a întrebat cum mă cheamă. Apoi a început sî scrie cu un băţ, cu litere mari: L E N. S-a oprit şi mi-a spus:”” Mai departe, n-am ajuns.Încă .””
Nici îngerii nu au terminat alfabetul..
Leno Jay?
Dom-le, sumbru rău!