În târguşorul copilăriei mele nu se întâmpla niciodată nimic, nimic din ce ar fi putut deveni cândva amintire. Câte o bătaie la mahala sau trecerea vreunei procesiuni funerare ce mai mişcau spărgătorii de seminţe de pe băncuţele de la poartă. Zilele treceau uniform, una asemeni celeilalte, fără sunet, fără culoare şi fără întâmplare – sau cel puţin aşa le mai păstrez eu în amintire.Sâmbăta „se dădea apă caldă”, aşa că „ăia de la bloc” aveau zi de baie. Tot proletariatul se îmbăia, la program, sâmbătă seara, de la şase la zece. Tot sâmbătă, între perioadele de post, se ţineau nunţile.
Mereu am cântărit ocale de mirare văzând câte nunţi se întâmplau în târguşorul acela prăpădit! Mai că îmi venea să cred că sunt mai multe nunţi decât locuitori. Sau că populaţia târgului e lovită de un soi de turbată furie matrimonială. Nunţile şi botezurile se ţineau lanţ, iar pentru că acolo vieţuiau bărbaţi năvalnici şi muieri spornice, nuntitul se lăsa degrabă cu plozi.
Nu exista nuntă serioasă fără preumblarea alaiului pe uliţă, mereu urmând acelaşi gălăgios şi stupid ceremonial. Mirele înţepenit într-un costum „de comandă”, care stătea pe el ca şapca în cuier, cu o floare de cârpă, enormă, înfiptă în piept, peste hârtia de o sută de lei, îşi ducea aleasa la braţetă, „să-i vadă localitatea”. Alaiul era musai deschis de acordeonist, Florică Pronosport, un ţigan de vreo 200 de chile, care năduşea mereu, din convingere, independent de vremea de afară. Iar lângă acordeonist întotdeauna chefliul sonor, mai năduşit decât ţiganul, cu cămaşa ieşită din nădragi şi nodul de la cravată alunecat până la buric, chiuind şi scuturând o sticlă de ţuică. În felul ăsta erau târâţi „tinerii îndrăgostiţi”, junii oameni ai muncii care se apucaseră să clădească la celula de bază a societăţii. Traseul era acelaşi: „la sfat”, la fotograf, la biserică şi pe urmă la cârciumă, unde în final aveau loc marile prăbuşiri în şanţ, ţopăială, vomitatul, încăierările şi socotitul darului. Babele ieşite la porţi constatau mereu că ea e frumoasă, dar el e „cam trecut şi stricat, beţivu’ naibii!”. Nori întregi de scuipat ţâşneau dinspre marginea uliţei, să nu deoche mireasa şi să-l prevină pe mire- care în târguşorul copilăriei mele era „ginerică”.
Tot ritualul matrimonial era un cuprinzător compendiu de mitocănie jovială. Poate şi de asta am asociat mereu căsătoria cu intrarea între neamurile proaste.
În rest nimic care să tulbure amorţeala de mahala toropită de lene a târgului. Pentru noi, puradeii cu ochi de mirare şi puhoi de întrebări pentru care nu exista răspuns, puţine erau lucrurile care să îndemne la isprăvi şi puţine isprăvile care să poată deveni pocinoage. O halviţă cumpărată de la Hasan, după lungi tocmeli („hai, bre, turcule, dă-ne şi matale cu cincizeci de bani, să rămână şi de bragă”), strecurat joia, când venea caravana cu filme indiene, în grădină la moş Tomşa şi cam atât.
Dar era calea ferată. Pe acolo treceau trenurile! Şi trenurile alea erau nişte grozăvii fără pereche, în care umblau oamenii de la oraş când plecau „la staţiune”. Ce lucru teribil erau trenurile! Stăteam ca nărozii să facem cu mâna celor din vagoane, doar-doar s-o găsi careva să ne răspundă. Iar câte un om dintre „ăia de la oraş” ne făcea şi el cu mâna, atunci aveam ce povesti zile bune.
Primele noastre experienţe de fizică s-au întâmplat la calea ferată. Puneam câte un bănuţ pe şine, să vedem cum îl turteşte trenul. Pe urmă am încercat tot soiul de alte turtiri: pietricele, boabe de porumb, floricele de porumb, capse de la pistol, beţe de chibrit, bumbi. Tot căutam lucruşorul ăla care să dărâme trenul, care să-l arunce de pe şine. Parcă ne-ar fi părut rău de oamenii ăia care ar fi murit dacă reuşeam noi să facem trenul să deraieze cu o bucată de turtă dulce, dar merita… Am fi avut cu ce ne fuduli multă vreme!
Trenul n-a deraiat niciodată. Iar tot ce aşezam pe şine se prefăcea în pulbere. Dar asta nu însemna că nu puteam încerca, în continuare.
Mi-am amintit de toate acestea văzându-l pe dibaciul nostru preşedinte, încercând cam aceleaşi giumbuşlucuri, cu aceleaşi rezultate: pulbere. Ba pune o mişcare populară pe şina încinsă, ba o declaraţie anapoda. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care o făceam şi noi, copii tâmpiţi, fără minte, prizonieri ai unui târguşor provincial, în care mitocănia era un mod de viaţă, iar rarele încăierări ţineau loc de sărac divertisment.
Medgidia ?
Adică Hasan, halviță, tren, domni mergând către stațiune.
Ar putea fi și Orșova, insă e mult prea puțin probabil…
Nu, nu e Medgidia.
„Le vezi, le-auzi, și te crucești
De ce se-nvârte roata?”
Cernavoda. 😉
Năvodari.
Scuze.
Alta parte a tarii, in BN.
Vecinul isi moderniza casa, si mai suteam piroane mari pentru grinzi.
Apoi le puneam pe sina si idupa trecerea trenului eseau niste lame de toata frumusetea; cu niste lemn ne faceam sabii de toata frumusetea.
Asta pana ne-a vazut tata (mecanic de locomotiva).
Atunci am luat bataie la fundu’ gol cu un manunchiu de urzici.
Spumos!
Bre Rabbi, tare bine scrii
Mangalia nu e…
Poate fi oriunde.
Un dulce targ, cu apucaturi bizantino-asiatico-slave, ca toate celelalte. Ai putea crede ca Emir Kusturica a postat-o
De-aia e viata frumoasa. Ca sa o povestim
Mitocănia ca mod de viaţă. O caracterizare a ceea ce trăim. Merită?
Merita.
Nu poti fi mereu spectator de film, uneori esti parte din film, fie el prost sau bun, grotesc sau sublim. Mai mereu grotesc.
Dar ce spumoase descrieri!
Oricum ar fi, merita