Năluca

Nălucile sunt suflete care încă nu s-au întâmplat – mi-a spus cineva. De atunci, în toate năzăririle caut sămânţa întâmplării; trebuie doar să fiţi cu băgare de seamă şi veţi observa că la fiecare colţ de aievea creşte iedera nălucilor.

Oprisem maşina la o margine de sătuc şi mă căzneam să scot roata de rezervă pentru a o înlocui pe cea la care făcusem pană. Era cald, aerul opărit se lăsa cu greu adunat în plămâni, iar asfaltul dogorea ca un cuptor în care se topeşte nisipul pentru a fi prefăcut în sticlă. Mi-am şters năduşeala de pe frunte şi am băgat de seamă că mă privea cu ochi mari. O claie de păr blond, ciufulit, sub care fruntea înaltă se sprijinea pe arcadele sprâncenelor, care străjuiau doi ochi albaştri ca o întâmplare a cerului.

– Ce faci? m-a întrebat. Şi mi-am dat seama că vocea lui semănă cu sunetul unei picături de apă.

– Încerc să repar maşina! i-am răspuns, cu vocea aceea, serioasă, de om mare, care are ceva important de făcut.

A dat din cap a înţelegere şi m-a mai întrebat:

– Cum o repari?

-Schimb roata asta… – i-am zis arătând spre roata pe care mă străduiam să o scot de la locul ei.

– Deci roata e stricată, nu maşina… – a şoptit el.

– Întocmai! i-am răspuns cu aceeaşi voce de om mare.

– Atunci de ce ai spus că repari maşina?

– Pentru că roata e a maşinii!

Pentru oamenii mari lucrurile sunt atât de simple, nu mai au nicio nevoie de explicaţie. Se întâmplă şi gata. Nu la fel de simplu era pentru zgâmboiul care cerceta cu ochi miraţi ceea ce făceam eu acolo.

A dat din nou din cap, ca un bătrân înţelept, şi mi-a dat dreptate.

-Aşa e! a spus. Când o bucăţică din ceva se strică, atunci întreg acel ceva e stricat. Şi cum repari roata?

-O schimb cu una nouă! i-am spus, arătându-i roata de rezervă.

– Atunci nu o repari! a strigat. O înlocuieşti cu alta. Asta nu înseamnă că repari, ci că schimbi. Dacă o reparai pe cea stricată, era altceva…

– Ei, dar tu eşti tare înţelept! i-am zâmbit.

A tăcut. A privit către sat şi a oftat. Apoi şi-a întors privirea spre mine şi şi-a aşezat-o în ochii mei.

-Ai copii? a întrebat.

– Nu… – am oftat.

– Dar un animăluţ ai? Măcar o oaie?

-O oaie? m-am mirat. La ce mi-ar folosi o oaie?

– Ai putea să o îmblânzeşti! a surâs, mirat de neştiinţa mea. Să fie a ta.

-De ce ar trebui îmblânzită o oaie?Nu mi se pare foarte fioroasă. Şi de ce mi-aş dori să fie a mea? La ce mi-ar folosi?

Am văzut în privirea lui cum s-a întristat. Oamenii mari fac uneori lucruri din acestea, spun lucruri care îi pot întrista pe ceilalţi, fără să-şi de seama.

-Fireşte că oile nu sunt fioroase. Oamenii mari le cred fără minte, din cauza asta.

– Şi nu sunt?

-Dacă ai să îmblânzeşti una, ai să vorbeşti cu ea şi ai să-ţi dai seama. Dacă ai fi floare… atunci o oaie ţi s-ar părea, fără îndoială, fioroasă.

-Dar tu chiar eşti un adevărat înţelept…

Atunci am văzut că avea în mână un bujor. Îl mângâia şi părea să-i şoptească ceva.

-Ce ai acolo? am întrebat, deşi vedeam cu ochii mei.

-O floare. Un bujor.

– Şi ce faci cu ea?

– Vreau să o îmblânzesc. Dar mi-e teamă că e prea târziu…

-De ce să fie prea târziu?

A oftat. Între timp terminasem de schimbat roata de rezervă, dar nu mă zoream să plec până nu voi fi terminat de vorbit cu prichindelul acela cu o claie de păr blond şi ciufulit.

-Pentru că atunci când l-am găsit era deja tăiat, plecat din grădina lui… Mi-e teamă că o să se prăpădească.

Şi iar a oftat. Parcă toate grijile lumii veniseră să apese trupul acela mic şi plăpând.

-Poate îl îmblânzeşti tu…- am surâs.

-Poate… – a mai oftat odată. Şi atunci, deodată, am realizat că… Aşa cum v-am spus, năzăririle străbat ades realitatea şi e greu de înţeles ce e năzărire şi ce aievea, dar vă jur, toate acestea erau aievea. Se face, totuşi, că teribil de mult semăna totul cu o poveste atât de dragă mie. M-am cutremurat realizând asta. L-am privit. I-am privit ochii mari, albaştri. Şi mâna care mângâia floarea. Şi am întrebat, aproape şoptit:

-Spune-mi… de unde vii tu?

Şi încă înainte de a primi răspuns, am ridicat privirea spre cer.

-De acolo! mi-a răspuns. Iar eu căutăm cu privirea spre cer, la întâlnirea dintre nălucă şi aievea. Nu era nimic de văzut acolo. Atunci mi-am coborât privirea şi i-am văzut mâna întinsă, arătând spre sat.

-De acolo! a repetat. Din Humuleşti…

Am zâmbit. Am râs. Apoi l-am sărutat pe creştet şi am plecat. Nălucile sunt doar năluci – mi-am spus. Iar ceea ce e aievea e aievea – am fost convins că am formulat un enorm adevăr. L-am mai privit în oglinda retrovizoare, mângâindu-mi floarea. Am mers multa vreme, surâzând de aducere aminte. Târziu, târziu am realizat, aşa cum li se întâmplă, uneori, oamenilor mari, că Humuleştiul e o planetă.