Fac zilnic, pentru uz personal, un fel de revistă a presei. Iau gazetele, blogurile, portalurile de ştiri la rând, fără să ţin seama de afilieri, simpatii, idiosincrazii – asta e presa, pe asta o consumăm. Fireşte, timpul ( ce truism!) e o resursă care se cere cheltuită cu mare cumpătare, aşa că nu am vreme decât pentru acele câteva pe care le socotesc eu relevante – cu riscul inerent, al subiectivismului, de a omite lucruri importante. Se scrie mult, destul de prost şi ( e aproape o regulă) cârmit puternic în direcţia spre care ţinteşte patronul, sponsorul ş.a.m.d.
Nu o să redeschid discuţia despre starea presei că asta nu se mai termină, dar aş vrea să mă opresc puţin asupra comentariilor. Aici lucrurile sunt mult mai interesante. Spectacolul comentariilor din subsolul articolelor e unul de sine stătător, se duc bătălii teribile (în care limba română e victimă de serviciu!), au loc cotonogeli zdravene, decolate de mult de pe pajiştea subiectului, revărsaţi într-o frenezie fără oprelişti a libertăţii de exprimare, comentatorii îşi varsă umorile până la ultima picătură, în răspăr, de cele mai multe ori, cu logica sau orice rudiment de decenţă. Totul devine pretext de răfuială, informaţia e irelevantă, subiectul e evacuabil, democraţia se reduce la răget, iar libertăţile esenţiale la dreptul de a vomita. Presa, fără îndoială, e criticabilă, multe sunt de reproşat stării actuale a presei, dar e suficient să zăboveşti puţin la spectacolul comentariilor pentru a vedea cum arată ( o parte, e drept!) consumatorul de presă, iar atunci înţelegi că lucrurile sunt ceva mai complicate.
Există, nu trebuie mare fineţe în observaţie pentru a nota asta, câteva categorii generice de comentatori, pe care cred că le-am identificat. Omit din capul locului omniprezenta, zgomotoasa şi atât de toxica grupă a postacilor cu simbrie. Ăştia fac parte dintr-o specie particulară, sunt comentatorii cu condicuţă, înjură pe leafă, nu au opinii, le consumă de-a gata pe cele livrate de către angajator- e drept, uneori le metabolizează şi încep să le creadă ale lor. Într-un inventar sumar şi grăbit avem tipul ăsta de comentatori:
– Cel care ştie el mai bine. E nelipsit. Indiferent care e subiectul, el e dinainte competent, are propria opinie, care e mereu singura valabilă, funcţionează în regim de austeritate de argumente, dar e răstită. În general e vehement, plin de dispreţ faţă de lumea care îl citeşte pe autorul articolului, în loc să-l bage în seamă, pe el, omniscientul.
– Revoltatul de serviciu. Ăsta nu e de acord cu nimic. E supărat pe toţi, începând cu autorul articolului şi terminând cu şeful de gară din Plopeni. Toţi sunt – în mintea lui- nişte nenorociţi care ar trebui executaţi.
– Paranoicul. Vrea să înjure şi el, să îşi ia porţia legiuită de libertate de expresie, dar îi e teamă. De servicii, de extratereştri, de conspiraţiile masonice, de oamenii Vaticanului. Pentru că întreg universul, îi urmăreşte lui, personal, fiecare mişcare, e supravegheat, hăituit, abuzat… Bine, nu e, dar el aşa crede. Aşa că mai întâi îşi imaginează că îşi protejează identitatea, apoi abia poate şopti, temător, despre uriaşele conspiraţii globale.
– Umoristul amator – Aici avem de a face cu prietenii băşcăliei, care sunt absolut convinşi că tot ce le iese pe gură e de un umor fără egal, că le ţâşneşte ironia prin buricele degetelor, la fiecare apăsare a tastei. Umorul şi ridicolul au cârdăşia lor, e drept, dar nu reprezintă acelaşi lucru.
-Doctul de Google. E o categorie fără de care totul ar fi plicticos. Aici ne întâlnim cu cel care, la orice subiect, are disponibil un link relevant, pentru că el e singurul care are acces la Google şi, ca atare, poate împărţi lumina şi celorlalţi.
– Solicitantul de soluţii. Mai ales la articolele legate de politică, mai ales în zona de presă interesată de politică, acolo îl găsim foarte activ. În principiu ar fi dispus să fie de acord cu autorii articolelor, dar îl opreşte un principiu: vrea soluţii, nu critici! I-a intrat în cap că asta înseamnă gândire pozitivă! Nu-i trece prin cap să ceară soluţii politicianului despre care e vorba în articol, nu are nici cea mai mică intenţie să pretindă răspunsuri de la cei pe care îi votează şi plăteşte din impozitele sale şi care cu asta ar trebui să se ocupe. Nu! El pretinde acolo, pe loc, soluţii de la gazetarul care a îndrăznit să critice.
– Agramatul prolix. Categoria asta nu mai trebuie explicată.
– Consumatorul de majuscule. Nici categoria asta nu trebuie, sper, explicată.
-Cel care e mereu de acord . E clar, nu?
Sigur, mai există vânătorul de greşeli, traficantul de zvonuri, delatorul prost informat, nostalgicul debusolat, hipsterul relaxat, etc. etc. Dar pe lângă toate acestea, mai există şi o ultimă categorie, esenţială, care le face pe toate cele de mai sus suportabile: comentariul inteligent. Pentru că poate fi întâlnit cu o frecvenţa mai mare decât s-ar putea crede şi, nu de puţine ori, are enunţuri mai interesante decât articolul la care comentează.
Aşa că în evaluarea stării presei n-ar fi rău să ţinem seama şi de dumnealor consumatorii.
Dom’le, era să nu mai citesc de pe la jumătate, jurându-mă că nu mai comentez niciodată, nicăieri. Norocu’ meu, (sau ghinionu’?) c-am avut răbdare ş-am citit până la capăt
Ehe!
Ce să-i faci? Nu toată blogărimea e așa norocoasă ca Rabbi, să aibă parte doar de comentatori inteligenți…
Ba – mai comentez si eu…
Pe masura ce citeam lista „Asa nu”, ma pomeneam din-cand-in-cand tresarind atunci cand rabbi „atingea nervul” si ma recunosteam (cel putin partial) in respectiva categorie (omniscient care are opinie proprie in (aproape) orice privinta, vanator (neintentionat, dar asiduu) de greseli, comentator alaturea cu subiectul articolului si care nu rareori foloseste ironia (ba uneori – rar – chiar si sarcasmul) (chiar daca bascalie nu fac: mie-mi place sa rad CU oponentul / „adversarul”, nu DE el), si mai SI folosesc „din belsug” majuscule, si sunt mai-mereu nu „in acord” ci „in DEZacord” cu preopinentii mei etc – PLUS nementionata categorie a comentatorilor… graforeici, cei ale caror comentarii par sa nu se mai termine (atat ca frecventa cat si ca lungime). Unde mai pui ca in general SI EU prefer o critiCA_CAre ofera si solutii uneia care doar „demoleaza”.) (Sper sa nu fac parte macar dintre cei care – agramati fiind – „schilodesc” rau limba, nici dintre cei (si ei nementionati) care-„s paraleli” fie cu logica, fie cu bunul-simt, fie cu ambele.)
Si pe urma, descoperind si eu (ca si carcotasul de serviciu) si categoria „Asa da”, am ramas pe ganduri, caci (parca) nu ma vad exclus NICI din ea (si sper ca macar in ACEASTA privinta nu ma insel.).
Si-am inceput sa ma intreb: oare categorisirea asta nu-i putin prea…. (Hm!) „absolutizanta”?
In opinia mea, mai probabil este ca SI in acest domeniu, ca si in MAREA majoritate a domeniilor vietii, majoritatea noastra sa nu fie de fapt nici doar „buna”, nici numai „rea”, ci sa reprezinte in realitate un amestec in proportii variabile de caracteristici pozitive si negative, categorisirea avand rost mai mult in scop statistic si de evidentiere. (Spre ex, DE CE un comentariu rautacios despre greselile preopinentului n-ar putea fi scris (cu majuscule) inteligent, desi/dar cu agramatisme?)
Erata: In ultimul paragraf, „…nici doar „buni”, nici numai „rai”…” (Caci subiectul caracterizat intentiona sa fim noi, comentatorii, nu majoritatea.)
Nici daca erati la ora de psihanaliza, intins pe canapea nu cred ca ati fi reusit sa va descrieti mai bine ” vanator asiduu de greseli”, ce spuneti dvs daca va faceti un blog si scrieti? Ptr ca lungimea comentariilor arata clar un talent nedescoperit.
Poate dumneata stii cum o fi „la ora de psihanaliza”, eu (inca) nu. (Stii din proprie experienta?)
Da, spre nenorocul meu (si marea mea neplacere) eu SUNT intr-adevar un asiduu vanator de greseli – nu ma pot dezbara de acest fapt, mi se declanseaza in mod reflex, la mine asta este o deformatie profesionala.
Acum, dupa ce la o varsta cand nu mi-am mai gasit loc de munca am ramas somer, pt supravietuire practic (profesionist, in mod oficial, autorizat) taximetria. Inainte vreme am lucrat niste anisori (mai multicei) ca verificator: verificam (TOT in mod organizat, oficial, ASTA imi era insarcinarea de serviciu) proiectele proaspat facute de alti colegi ca sa nu ne pomenim ca prezinta inadvertente si neconcordante, si cu ACEASTA ocazie mi s-a format reflexul de a remarca toate detaliile si chitibusurile. (Bine – acu’, cu inaintarea in varsta, mi-a mai scazut (alaturi de vedere, auz, memorie, viteza rationamentului si de distributivitatea si mobilitatea atentiei, si alaturi de sanatate si de puterile fizice) SI acuitatea spiritului de observatie, da’ TOT nu ma pot impiedica sa observ mai multe decat individul mediu.)
Partea proasta este nu atat ca numai le observ, le remarc (eu), cat faptul ca (din aceeasi deformatie profesionala) „nu ma tace dr(Biiip!)ul” si (inainte de a ma gandi la asta) o impartasesc si „impricinatului”, spre corectare.
Despre alcatuirea de catre mine a unui blog propriu am scris (recent) pe-aici, intr-un comentariu la nu-mai-stiu-care dintre aceste cele mai recente articole de pe acest blog: deocamdata nu. (Am si motivat.)
Multumesc pt aprecierea pozitiva manifestata fata de talentul meu. (Avand in vedere concizia partii din replica dumitale care se refera la acest subiect, imi pot permite sa aleg sa consider ca este scrisa „in serios”, nu cu sarcasm.)