Din meandrele coabitării

Mi-am propus să nu mai comentez nicicum ţâşnirile în lobodă ale domnului Băsescu. Nu pentru că aş socoti, aşa cum o fac, greşind, unii susţinători ai actualei puteri, că Traian Băsescu a devenit irelevant; atât prin altitutindea funcţiei pe care încă o ocupă, dar mai ales luând seama la agresivitatea nativă care îl împinge în permanenţă în zonele de conflict ale politichiei, Băsescu este şi va continua să fie relevant multă vreme. Dacă am dorit nu să-l ignor, dar să-l omit din discuţie, pentru o vreme, era în primul din raţiuni sanitare. Apoi, mi s-a părut mai util să scrutez cu mai multă atenţie ceea ce fac, în exerciţiul guvernării, cei pe care i-am susţinut – nu din afiliere ideologică, nici strâns de chingile nădejdii, ci mai degrabă îndemnat de lipsa alternativei.

Dacă încerc azi un scurt comentariu, plecând de la ieşirea de ieri seară a lui Traian Băsescu, e pentru că, deşi dezordonate, răstite şi perpendiculare pe realitate, declaraţiile de ieri ale lui Băsescu marchează oficial începutul unui nou meci. E neserios să încerci o analiză pe fond a susţinerilor domnului Băsescu, acolo nu e nimic nou, nici important- deşi subiectele în sine erau grave. Îngrijorările lui Traian Băsescu legate de creşterea şomajului sunt la fel de oneste ca personajul în sine. Chiar şi pentru ipocrizia băsesciană acesta e un nou record: să vorbeşti despre creşterea şomajului şi să foloseşti ca termen pozitiv de comparaţie guvernul Boc! Uitând toate acele măsuri ale guvernării Boc ( pe care, nu fără dreptate, mulţi o numesc guvernarea Băsescu-Boc) care au dus România în pragul exploziei sociale. Lucrurile acestea se ştiu, nu mai e nevoie să fie amintite. Le ştie chiar şi amnezicul domn Băsescu, cel trăitor în realitatea mereu schimbătoare a pixelului albastru.

Nu a pierdut domnul Băsescu ocazia de a pune o pilă pentru finul Falcă, reiterând importanţa crucială a autostrăzii Arad-Nădlac. Care, neîndoielnic e importantă, la fel de importantă ca toate celelalte proiecte de autostrăzi, de spitale, şcoli sau ce mai doriţi. Dar care nu au şansa de a se întâmpla în zonele protejate de Băsescu. Iar asta ne arată că vremea indicaţiilor preţioase nu a trecut, nu pentru Băsescu. Probabil traseul de odinioară al bileţelelor, fie că era vorba de problemele cu justiţia ale lui Paszkany, fie de contractele cu statul ale mai ştiu cui, nu mai funcţionează la fel de bine şi acum e nevoie de declaraţii publice. Pentru Băsescu, e limpede, lucrurile nu s-au schimbat: ţara asta e condusă de el, aşa cum vrea el şi doar aşa. Restul sunt mofturi.

Ieşirile la bere cu „poporul”, târâtul pe la Tărgul de fete şi hlizeala în aglomeraţie, dimpreună cu declaraţiile demagogice, populiste şi în răspar cu bunul simţ, fie că e vorba de răsteala la unguri sau interpretarea cupletului „cât de mult mă îngrijorează şomajul” arată sensul strategiei lui Băsescu. Iar el pare a miza pe o refacere a unui consistent sprijin popular pe care să poată conta în viitoarele bătălii. De ce toate astea? Mai ales când, el însuşi o afirmă, nu mai are miză, nu mai candidează la nimic? Pentru că, pur şi simplu, ambiţiile lui Băsescu nu încetează odată cu mandatul său. Nu ştiu dacă va mai candida sau nu la vreo demnitate în stat, dar cu siguranţă pare a-şi dori să poată controla statul şi atunci când va părăsi Cotroceniul. Iar asta o poate face doar dacă în funcţiile esenţiale ale statului a reuşit să-şi plaseze oamenii de paie, pe care îi poate controla din butoane şi dosare.

Traian Băsescu a avut de mai multe ori şansa de a deveni preşedintele României. Şansa pe care a refuzat-o. Ca preşedinte trebuie să îţi doreşti, să încerci să construieşti. A preferat să fie un satrap. Mesajul de ieri, de fapt, a fost unul singur ( răţoiala din final, la trimisa RTV, în care a pomenit de straniile legături ale lui Ghiţă cu  Ponta, era doar un aperitiv, un avertisment asupra a ceea ce ar putea să urmeze) : urmează dosariada de toamnă. Coabitarea şi-a îndeplinit rostul: a adus în funcţii cheie din justiţie (DNA, CCR) oamenii pe care şi-i dorea. Urmează toamna dosarelor grele.