La o îmbrânceală de vorbe, cu nişte amici, ne-am trezit întrebându-ne „bre, ce e ăla specific naţional şi în ce constă el în cazul românilor?”. Aşa se întâmplă, când e consumaţie mare, oamenii încep să-şi pună întrebări tâmpite. Bine, discuţia noastră începuse de la afacerea Roşia Montană, dar ne-am lăsat după ce ăştia care tocmai îmi declarau că doi bani nu dau pe ecologie au recunoscut că în vacanţă pleacă prin deltă, pe la 2 Mai sau în cine ştie ce loc uitat de lume, prin munţi. Ai dracu’ ne-ecologişti, unul n-ar fi plecat în conced la Copşa mică, unul n-ar fi stat să se bronzeze la furnalul 3 de la Sidex. Aşa că am lăsat discuţiile astea grele, mai ales după ce ne-a anunţat Ponta că statul român n-are bani pentru scos aurul de la Roşia Montană, că abia îi ajung banii luaţi de la FMI să ajute băncile străine.
Aşa că ne-am pus pe căutat specificul naţional în spuma de la bere. Şi asta a fost prima poticneală. De ce bere? Adică de ce au devenit românii mari gâlgâitori de bere, când pe aici nu există mare tradiţie în chestia asta. Vin da, din ăsta producem şi consumăm de pe când avea pizda păr, dar bere… E drept, nici cazane de cola n-are românul prin şopron, dar consumă.
Primul popas în cercetare ar fi trebuit să fie cârciumile. Adică, mai exact, cârciumile „cu specific românesc”. Aici începe deruta. Pentru că e greu de priceput de ce, dacă e cârciumă cu specific românesc, trebuie să fie neapărat plină cu capete de jivine moarte pe pereţi. Musai să existe nişte coarne de cerb, o căpăţână de urs, ceva. Că doar n-or fi toţi românii loviţi de damblaua lui Ţiriac şi nici nu suntem prin tradiţie trăgători cu durda prin pădure. Iar vânatul, noi să trăim şi să fim sănătoşi, o fi o mare şmecherie, dar am aşa o bănuială că nu e invenţia noastră, sigur mai vânează şi alte naţii.
Pe urmă, dacă e cârciumă „cu specific”, trebuie musai să respire un aer rural. Scaunele să fie cât mai din topor, masa cioplită dintr-o buturugă, peste tot să atârne cergi din alea lânoase şi piei de jivine, iar haleala să plutească în străchini de artizanat. Pe scurt, orice idee de rafinament trebuie evacutată, că nu e cu specific. Mâncarea la fel, trebuie să te facă să te simţi ca ţăranul după coasă. Dar nici ospătăriţa în ie, nici orice-ul cu mămăligă nu te poate priva de berea Tuborg şi cafeaua espresso, că specificul o fi naţional-rustic, dar vânzarea e vânzare.
În literatură, ilustrarea specificului naţional trece prin Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Rebreanu. Başca Preda şi Moromeţii. Adică tot pe baze rurale. Proza de asfalt, poezia de trotuar şi muzica de spaţiu urban nu se lipesc de specific. Da, sigur, Eminescu, Blaga, Nichita, sigur, au fost grozavi, dar nu-s pe specific. În privinţa lui Cărtărescu, se aşteaptă impresiile de lectură de la Cotroceni.
După încă nişte beri imperialiste şi ceva împleticeală de limbă am stabilit noi că habar n-avem ce e cu specificul naţional, dar oricum e ceva pe bază de ţărani. Brâncuşi bun, Nichita nu! Aici am trecut la faza: de ce nu ne iubesc, bă, jigodiile alea de străini? Că ospitalieri suntem, aur le dăm, iar de pupat în cur îi pupăm până ne ostenesc buzele şi devenim convinşi că rujul ar trebui să fie maro. De ce nu ne iubesc, secăturile naibii? Şi-am mai ras nişte beri. Că nu ne iubesc nemernicii ăia! Uite, noi de ce n-avem un Nobel, hă? Că s-a dat la toată lumea, da’ pe noi ne-au sărit, ‘le muma-n cur de jigodii! Le-am dat flotă, petrol, aur, ei de ce nu ne dau, bre, un Nobel, s-avem şi noi? Că stă Cărtărescu pregătit cu discursu’ de ani de zile! Da’ un Nobel al nostru, nu Palade ăla, că nu se pune, că se americanizase. Nici nemţoaica aia de Muller, că aia nu scria româneşte. Ai dracu’ evrei, care conduc ei lumea şi ne persecută, cum dau ei nobelurile noastre doar la români fără specific!
Sau măcar Eurovisionu’, dacă Nobel nu se poate! Că noi ne străduim, zbierăm englezeşte, cântăm de-ale lor, dar ei nimic.
Când a venit nota de plată am plătit nemţeşte, berea daneză, cu bani româneşti. Lei! Leii trăiesc în Africa, dar sunt bani în România. Yassim se credea ninja, Dietrich nu nimerea toaleta, iar Szony încerca să o convingă pe ospătăriţă că verigheta e amintire din armată. Doar al dvs. Mordechai, neconsumator de bere şi substanţe purtătoare de alcool, rămăsese în căutarea specificului românesc. Pe urmă a venit gorila cârciumii, unul cu un tricou pe care scria „best security in town” şi ne-a dat afară. Dietrich s-a dus să se pişe, după nişte tomberoane, iar eu cu Yassim ne-am pus pe negociat fâşia Gaza.
În taxi vorbeam toţi deodată, aşa că taximetristul a dat muzica mai tare. Eu am coborât primul, înainte să se termine melodia lu’ Salam. O fi salam cu soia? Soia e de la chinezi, nici asta nu e cu specific.
O dăm noi pe glumă, ca de obicei, dar scroafa-i moartă-n coteţ!
Dacă n-ar fi atâta „spirit de glumă“ şi la cei care ne conduc, poate că ţara asta ar duce-o mai bine.
Sado-masochismul naţiei, ăsta este specificul naţional. Plăcerea juisantă pe care o are românul, când îi face rău semenului său, şi zâmbetul umil, cînd alţii îii dau picioare-n cur. Ne repetîm zi de zi, că suntem primitori, că suntem deştepţi, că avem umor, că vitejia naţiei nu curge-n vine în loc de sânge, iar de atâta autocontemplaţie laudativă, nu avem timp să facem nimic.
M-a prins sărbătoarea Sfintei Marii în nordul Moldovei. M-a emoționat să văd țărăncile îmbrăcate în costum popular mergând spre biserică iar într-una din mănăstiri să le văd în genunchi, la slujbă, printre ceilalți oameni!
Tot în zona respectivă m-am oprit la un moment dat la unul din locurile unde se vând suveniruri. Am ridicat un obiect de lemn sa-l privesc mai bine. Vânzătorul s-a grăbit să-mi dea informații suplimentare: „este un model american… ” L-am lăsat jos, ca arsă, necăjită: „eu vreau ceva românesc!”
Ceea ce as îndrazni sa afirm ca ne defineste ar fi lipsa de gândire strategica, pe termen lung, lipsa unei viziuni de ansamblu. Noi nu gândim pe termen lung, sacrificam tot viitorul pentru un câstig sau o satisfactie pasagere, efemere, din prezent. Ne lipseste aproape totalmente perseverenta urmaririi unui scop strategic, pe termen lung, chiar daca pe termen scurt ne costa. Daca ne descurcam cât de cât bine, acum si aici, e perfect, viitorul duca-se dracului. Investim putin sau deloc în educatie, ca beneficiile se vad în douazeci de ani iar costurile acum. Nu investim în drumuri sau autostrazi, multumindu-ne sa cârpim ulicioarele pe care circulam în prezent si care ne costa mai mult, daca facem analiza pe termen lung. Marele antreprenor român nu clipeste sa stoarca orice client de câti mai multi bani, de dragul profitului de acum, chiar daca pierde clienti si la anul d
Ce este specific românesc?
Pai lipsa de gândire strategica, pe termen lung si perseverenta de bulldog în atingerea scopului. De-aia traim numa’ în prezent. Nu investim în educatie, ca beneficiile se vad dupa douazeci de ani iar tâmpitilor (care fac reforme peste reforme la învatamânt) le trebuie bani acum si voturi în toamna. Nu investim în drumuri si autostrazi, ca se construiesc greu, mai usor pui o plomba la drumul vechi cu celasi profit. Sacrificam prea adesea, atât la nivel individual dar mai ales la nivel macro, la nivel de societate, obiectivele strategice si pe termen lung. Sau pur si simplu nu gândim strategic, iar asta se vede când în sfârsit se face câte ceva – lipsa de gândire coerenta transpare lesne. Nu ma ispititi la exemple, ca dureaza prea mult.
Ce altceva ne defineste ? Vorbim mult si fara rost, încurcat si agramat. Inteligenta emotionala pare sa fie redusa la români, ceea ce scade dramatic capacitatea de a discuta în contradictoriu cu cineva. Discutiile contradictorii între români nu se pot purta (în majoritatea cazurilor), aluneca imediat în gâlceava apoi în sfada si injurii : avem talentul de a intra usor pe terenul emotionalului, orice s-ar vorbi; contraargumentul preopinentului este atac la persoana. De-aia comunicarea nu este eficienta între români de pareri diferite, România este împartita mereu în diferite tabere aflate în razboi : fesenisti si cederisti, basisti si uselisti, iubitori de animale si hingheristi, oengisti si regemecisti etc. Oof, daca am sti sa ne ascultam reciproc, sa plecam de la punctele comune (care sunt mai multe decât cele divergente) si sa negociem unde nu cadem de acord, am sti si noi ce este coeziunea sociala, solidaritatea. Dar nu : individualism feroce, vrajba si ura.
Si parca avem prea mare toleranta fata de abuzurile autoritatii, dar probabil ca lipsa coeziunii face inutile razmeritele individuale si induc resemnarea abulica ca în „Miorita”. Prea suntem de mamaliga în fata batausilor. Dar poate este în codul nostru genetic, de popor care mereu a avut despot „din afara”, impus de cine stie ce Înalta Poarta sau licurici.
In rest, eu as zice ca românii nu-s nici mai frumosi sau mai destepti decât alte popoare si, concluzionând, as zice ca ciobanul din „Miorita” ne caracterizeaza : nu prea ne mobilizam sa iesim din pericol, ne certam si ne înjunghiem între noi exact ca ciobanii din Miorita. Plus ca mai toti avem delirul grandorii, visam la „stele faclii”, în pofida realitatii mult mai sumbre.
„Miorita” c’est moi.