Mi-au spart maşina. Dis de dimineaţă mi-au bătut poliţiştii la uşă, să mă dau jos din pat că mi-au spart hoţii maşina. Aşa se începe o zi de duminică.
Mi-au spart maşina. Mai întâi mă poticnesc în sintaxă. Care e subiectul în propoziţia „mi-au spart maşina”? Că acolo nu e scris. Subiectul e nevăzut, există, e ticălos, dar ascuns în beznă, nu e pipăibil, pălmuibil, scrutabil. Nişte „ei” neştiuţi, ca în propoziţia : „ne-au mărit impozitele”. Şi acolo tot nişte ei reprezintă subiectul absent din propoziţie, dar prezent, apăsător şi urât, în realitatea. Ca în propoziţia „au dat aurul unor străini”. Ca în multe propoziţii. Rău e atât de prezent, atât de evident că nici măcar logica sintactică nu mai are nevoie de el în propoziţie.
Încuietoarea maşinii e forţată. N-au furat nimic, dar au lăsat înăuntru multă mizerie. Au mâncat biscuiţi. Ce mă aşteptam să lase? Ăia au venit să ia, nu să lase. Şi sunt doar nişte nenorociţi de spărgători de Logan, fireşte că au mâncat biscuiţi, doar nu erau să lase urme resturi de friptură din vită de Kobe în maşină. Vita de Kobe se consuma la Palatul Victoria. N-au furat nimic. N-aveau ce. Au lăsat doar mizerie. Ceilalţi chiar fură, nu lasă doar mizerie.
Sunt amărât, mă simt violat, dat peste cap. N-au luat nimic, dar o astfel de întâmplare te tulbură, într-o anume măsură. Când unul dintre poliţişti mă anunţă că, pe aceeaşi stradă, au mai fost sparte zece maşini, tot aseară, tot Logan, mă simt brusc mai bine. Una dintre ele doar câţiva metri mai încolo. De ce mă simt mai bine atunci când aflu că acelaşi rău i-a vizitat şi pe alţii? Poate pentru că nu mă mai simt singur; răul nu mă viza personal. ci a fost echitabil şi democratic distribuit către toţi loganiştii de pe stradă, iar asta mă face să mă simt ok.
Mă apuc de curăţat în maşină, îmi fac socoteli legate de costul reparaţiei, mă consolez că asta e viaţă. Unul dintre poliţişti îmi aminteşte ca trăim în R0mânia, deci chestia asta vine cu teritoriul. Paznicul de la şcoala de peste drum i-a văzut, dar îmi şopteşte doar mie, nu vrea să le spună poliţiştilor, îi e frică. Zice că l-au ameninţat, i-au zis să intre înapoi, în ghereta lui, altfel şi-o ia. L-am întrebat de ce n-a sunat la poliţie. Ridică din umeri. Asta e România – e şi replica lui.
Vecinul care mi l-a inspirat pe nea Stere constată că e suspect. De ce să spargă maşina dacă nu fură nimic? Asta sigur e operaţiune securistă, bine organizată – ştie el sigur. Mi-au plantat microfoane şi tot felul de drăcii, are el explicaţia care nu admite contra-argument. Clar, „asta e România” – conchide şi el.
Celălalt proprietar de Logan, cel care avea maşina câţiva metri mai încolo, e şocat. Înjură, face urât. De vină e tot România, pe care o înjură fără contenire.
Termin de rânit după hoţii ăia împuţiţi şi foarte nesimţiţi. Închid maşina – închiderea electrică funcţionează. Mă întorc în casă şi îmi fac o cafea. Mă gândesc că e rău, tare rău, dacă şi hoţii au ajuns să mănânce biscuiţi. Amărâţii mănâncă biscuiţi şi eu stau să beau cafea. În fraza de adineauri subiectul e clar. Şi în „Asta e România” subiectul e clar. Îmi zic că o să scriu pe blog despre asta. Mai pe seară. Mai fumez o ţigară, mă uit pe geam, e linişte. Vechitura de Audi parcată aiurea, înmatriculată în Bulgaria, a scăpat. Ăştia aveau treabă doar cu produsele autohtone.
Mai fumez o ţigară, mai iau o gură de cafea, deschid televizorul. Zgonea e la Roşia Montană. Şi propoziţia de mai înainte are subiect.
„De ce mă simt mai bine atunci când aflu că acelaşi rău i-a vizitat şi pe alţii?”
Capra e un animal gregar. Se simte mai bine în aceeași turmă cu caprele vecinilor.
“Roşia Montană, pe înţelesul tuturor: – Nea Ioane, matale ai 1kg de aur în curte, dar nu ştiu decât eu cum să-l scot printr-o metodă nemaipomenită. Uite îţi fac o ofertă extraordinară: îl scot eu, drept răsplată că l-am scos din curtea ta îţi dau şi ţie 60 de grame redevenţă şi dacă mă ajuţi să ţi-l scot în 15 ani îţi dau de lucru şi-ţi plătesc salariu 5 grame pe an pentru că sunt de treabă şi nu vreau să stai ca prostu fără serviciu. Adică de fapt nu-l scot eu, îl scoţi tu, eu doar îţi împrumut uneltele, te învăţ cum să le foloseşti şi te răsplătesc pentru efortul de a-ţi scoate singur aurul din curte ca să mi-l dai mie. Nu-i aşa că-i nemaipomenit? Ah, era să uit… şi cum tot nu-ţi mai trebuie la nimic o curte după ce am scos 1kg de aur din ea, voi lăsa acolo vreo 3 tone de cianură şi alte substanţe toxice… Cum? Nu-ţi fă probleme, crede-mă pe cuvânt că nu o să vă afecteze cu nimic! Nu, nu o să ajungă nici în apă, nici în grădină, jur pe ce-am mai scump!”
Asta am citit mai devreme pe un blog.
Depersonalizarea noastra continua
Imi pare rau pentru ce ti s-a intamplat. Am patit lucruri asemanatoare si pot intelege. Pace tie, Rabbi
Zilele acestea am vorbit despre Romania mai mult decat o fac de obicei. „Cum este in Romania?” – sunt intrebata.
Desi stiu ca „Asta e Romania!”, eu vorbesc despre Romania asa cum as dori-o si ma doare sa o stiu in suferinta!
Domnule Mordechai, imi pare rau pentru ce ati patit. Referitor la sensurile intimplarii, altele decit violarea proprietatii si tentativa de furt, ma alatur vecinului dvs.: da, e si posibil si probabil sa fie ce banuie dinsul. Pentru ca sunteti incomod. Pentru sistem, oricine gindeste cu propria minte e enervant, dar cineva care mai si scrie, public, ce gindeste, si o face cu profunzime, talent si umor…e „dusman de clasa”! Daca gresim (eu, vecinul dvs., si altii de aceeasi parere) cel mult ne-am hazardat, devenind usor ridicoli. Dar daca e adevarat, atunci ticalosia sistemului tinde spre o bucla a timpului unde ne intilnim cu anii ’50. „Dispunem urmarirea informativa a numitului Mordechai Moshe, etc., etc”. Diluarea spargerii masinii dvs. in spargerea multor altor masini: o incercare jalnica de „acoperire”. Actiunea asta „informativa”, daca (si) asta a fost, imi pare o actiune de proaspat-absolvent-de-baneasa.
Cu profund respect.