O ştire de ieri a reuşit să mă educe îndeajuns cât să mă facă să scriu despre asta. Am aflat, mai întâi, că există o creatură care răspunde la numele de Salam. Deşi numele te duce cu gândul la un mezilic în bufetul gării din Ţăndărei, făptura are aspiraţii bipede şi e capabilă, se pare, să grăiască într-o limbă apropiată de limba oamenilor. Educaţia mea nu s-a rezumat la aceste puţine, dar preţioase informaţii. Am mai aflat că alimentul cu pricina nu e în niciun fel comestibil, ba mai mult, e de-a dreptul toxic. Presa republicii noastre nu face treabă de mântuială, aşa că mi-a desăvârşit educaţia, montându-mi în sinapse informaţia că respectivul salam e hartist, mai exact hartist pe gură, iar şi mai exact hartist pe gură de manele. Ultimul set important de informaţii a venit pentru a-mi da de veste că hartistul cu nume de carne tocată trasă în maţ e consumator de prafuri trase pe nară, iar în calitatea asta a participat, alături de halţi hartişti, la o campanie anti-drog plătită, prin intermediul domnului Statul Român, de către mine. Am fost, fireşte, extrem de măgulit să descopăr că sunt simultan un susţinător al artei mezelului din buric cât şi un aprig susţinător al luptei drogaţilor împotriva drogurilor, ca atare ieri am scos toată ziua mândre rotocoale din fum de ţigară. În fine, educaţia mea a fost cu adevărat desăvârşită abia când am avut privilegiul de a-l şi vedea pe marele hartist, la chip şi osânză. Poate părea lipsit de importanţă, dar abia acum am înţeles complexitatea muncii geneticienilor, după ce am văzut cum arată încrucişarea dintre o varză, un cartof, o conpidă şi şoriciul de porc jovial.
În ştirea repetată cu insistenţă ieri, mi s-a repetat cu insistenţă, întru însuşirea materiei, că salamul despre care vorbim e un artist, că artistul a zis, artistul a făcut, artistul a dres, artistul a tras pe nară etc. etc. etc. Cu o încăpăţânare pe care aş găsi-o admirabilă, dacă nu mi-ar produce o enormă greaţă, mi s-a tot sugerat că atunci când mai văd cartofo-conopida-varzo-şoriciul cu nume de mizilic, musai trebuie să înţeleg că am de a face cu un artist. Odată ahiziţionată această informaţie, ar fi trebuit să înţeleg mai departe că discipolii muzei, boemi din fire, mai au năravul ăsta, de a-şi bombarda sistemul nervos cu tot felul de cocktailuri chimice. Cu alte cuvinte, să ne bucurăm dară, că avem şi noi un fel de Keith Richards, care poate fi procurat la preţuri începând de la 16 kilu’, la baton sau feliat. Ba, la rigoare, putem să-i şi dăm peste bot bătrânului rocker, că el n-a prestat campanii anti-drog, nici n-a cântat la nunta lu’ Pardele Miliard. Aia e, „hai chen ghet nău satâşfachâşân, haoleu”, cum bine zice şi cântecul.
Keith Richards ca Keith Richards, dar mă gândesc la alţi colegi ai hartistului, cum ar fi Jimi Hendrix, Jim Morrison, pe care consumul de prafuri i-a ajutat să ajungă devreme la Manitou. Poate n-ar fi rău dacă instituţia numită supradoză ne face şi nouă un pustiu de bine… Mă gândesc că, la o nuntă, pe lumea ailaltă, hartistul poate ţine nişte prelegeri, din care ar avea ce învăţa şi cei mai devreme pomeniţi, despre lucruri esenţiale, precum: bani, valoare, femei, duşmani etc. Până atunci nu uitaţi că rolul presei e acela de a vă facilita accesul la informaţiile de care aveţi nevoie, iar muzele sunt nişte dudui cu curul mare, care dansează din buric.
Facebook Comments