AcasăOy-oy!O ţară cu ţandăra...

O ţară cu ţandăra sărită

Carevasăzică nişte agitaţi l-au busculat pe onor ministrul culturii, Daniel Barbu. Situaţie în care ar trebui să discutăm despre violenţă, atitudinea faţă de violenţă şi fenomenele paranormale care ne-au adus în situaţia de a avea ca ministru al culturii un personagiu precum Daniel Barbu. Suntem, totuşi, o naţie cu bâzdâc, aşa că vorbim despre gazele de şist, Roşia Montană şi fermoarul societăţii civile. Interesant e că discuţiile astea nici măcar nu sunt pe lâgă subiectul de la care s-a plecat, ci viscerele subiectului. Obişnuiţi fiind ca, în întâlnirea cu ceilalţi,  ficatul, rinichii, plămânii sau pancreasul să fie ascunse vederii de varii ţesuturi, în cazul ăsta, poate părea neobişnuit că, dumnealui subiectul, se preumblă prin vorbele noastre descheiat la cutia toracică, lăsându-ne să vedem pe îndelete dinlăuntrul. Iar ăsta nici nu ştiu dacă e un lucru rău.

Cum mi s-a atras atenţia că am importanta îndatorire de a-mi da cu părerea despre orice subiect care tulbură naţia, poporul deci, iată, adaug şi mârâiala proprie, vacarmului general.

– Daniel Barbu e unul dintre acele personaje ridicole care ne-au fost oferite privirii, vreme bună. Înainte de a deveni demnitar era doar neinteresant cu poză, un virtuoz al nimicului, trăncănind cu un aer solemn. Slugarnic, colportor de banalităţi, la marginea coerenţei, omul era antipatic la un nivel benign şi atât. Gravitatea cu care emitea banalităţi îl făcea să se simta important, prostiile evacuate cu postură îi dădeau sentimentul amplu că tocmai a atins miezul umed din dodoaşcă. Apoi a devenit demnitar. Pentru că în România, într-un mod pe care îmi e greu să-l explic, dregătoriile, ca un făcut, încap doar pe mâna mediocrilor, îngălaţilor sau tembelilor. Ce anume îl recomanda pe ridicolul personaj pentru demnitatea de ministru al culturii, e greu de spus. Din postura de demnitar omul s-a simţit brusc lovit în toate zonele corpului de valuri uriaşe de competenţă. A devenit agresiv, băţos, sărind binişor din ridicol şi aterizând în enervant. Nu am cunoştinţă despre vreun gest de al său semnificativ pentru calitatea de ministru al culturii, dar l-am auzit frecvent vorbind, arogant şi răstit, despre binefacerile exploatăriii gazelor de şist şi necesitatea predării Roşiei Montane către ăia. Şi despre supunerea fără crâcnire cu care plebea e datoare ocârmuirii.

– Cei de la USL par să nu fi înţeles, încă, un lucru extrem de simplu: s-a rupt zăgazul. Societatea civilă, cu bunele, relele şi urâtul său, nu mai e doar bleaga din pădurea adormită, a devenit tot mai nervoasă, tot mai greu de stăpânit. Protestele sunt tot mai frecvente, mai ample, mai nervoase. Că lânga protestele astea se adaugă, ca întotdeauna, şi tot felul de mişcări oculte, dornice să tragă folos, e nu doar probabil, ci chiar evident, dar asta nu schimbă prea mult lucrurile: oamenii nu mai au nici răbdare, nici îngăduinţă cu cei care reprezintă puterea.

Venind la putere pe un enorm val de nemulţumire populară, cei de la USL nu au înţeles ( am scris despre asta zeci de articole, înainte de alegeri) că votul masiv pe care l-au primit nu e un dat, nu e ceva ce li se cuvine, ci un mandat. Nemulţumirea faţă de vechea putere, revolta, toate prefăcute în vot se constitutiau într-un mandat concis, limpede formulat: interesul naţional. Ceea ce a urmat după alegeri a fost o constantă şi dispreţuitoare nesocotire a acestui mandat. Iar nemulţumirea populară a continuat să crească, căpătând forme precum cele pe care le vedem. Şi mă tem că e doar începutul. E foarte puţin probabil că nemulţumirea publică se va domoli câtă vreme e atât de evident că instituţiile statului român, prin cei care le conduc, servesc interese care se află în conflict cu ceea ce numim interesul naţional. Şi nu e doar o chestiune de percepţie.

– Oricât de enervant ar fi Barbu, antipatic, dezgustător şi insuportabil, recursul la violenţă e inacceptabil. Punct. Protestul înseamnă apărarea unor principii, violenţa, manifestarea agresivă, înseamnă evacuarea oricăror principii şi întoarcerea la spiritul de grotă. În acelaşi timp… trebuie spus că întotdeauna, dar întotdeauna, există şi ceea ce numim raport de cauzalitate.

 

Gata. Am bifat subiectul. Până la alegerile din iarna trecută, România era împărţită în două. Azi pare să se fărâmiţeze în zeci de particule. O ţară cu  ţandăra sărită.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

6 Comments

  1. […] ” Venind la putere pe un enorm val de nemulţumire populară, cei de la USL nu au înţeles ( am scris despre asta zeci de articole, înainte de alegeri) că votul masiv pe care l-au primit nu e un dat, nu e ceva ce li se cuvine, ci un mandat. Nemulţumirea faţă de vechea putere, revolta, toate prefăcute în vot se constitutiau într-un mandat concis, limpede formulat: interesul naţional. Ceea ce a urmat după alegeri a fost o constantă şi dispreţuitoare nesocotire a acestui mandat. Iar nemulţumirea populară a continuat să crească, căpătând forme precum cele pe care le vedem. Şi mă tem că e doar începutul. E foarte puţin probabil că nemulţumirea publică se va domoli câtă vreme e atât de evident că instituţiile statului român, prin cei care le conduc, servesc interese care se află în conflict cu ceea ce numim interesul naţional. Şi nu e doar o chestiune de percepţie. ” – Moshe&Mordechai […]

  2. Era un banc cu intrebarea Cum dracu unul alb si unul negru? Asa si in cazul lui Barbu.Cum dracu este atacat violent un om inofensiv (si politic, si mediatic, si profesional, si decizional) de catre manifestantii cei mai nonviolenti de la 1989 incoace?
    Raspunsul este in dorinta PSD de a avea si presedinte nu numai prim ministru.

  3. Oricine poate sa nu inghita o persoana din vare motive ,dar nu poate sa ignore CV-ul dlui Barbu care nu este o fantosa ci un intelectual si asta fara tagada daca vezi biografia d-sale.Ma mira asemenea explozie critica impotriva unei persoane absolut decente si care in comparatie fata de MRU care este un impostor care este detectat usor in discurs cu „mari confusii”desi dl Barbu vorbeste ritos si doct face figura de titan al stintei fata de Funebru ,MRU,&co.

  4. „Violenta este ultimul refugiu al incompetentilor” – Isaac Asimov. Da, asta e valabila in primul pentru guvernanti, pentru ca ei sunt cei cu pirghiile. Cumva, „noi”, „guvernatii”, suntem in legitima aparare cind se iau decizii dezastruoase. Avem dreptul la citeva grade in sus ale temperaturii atitudinilor, replicilor, amaraciunii si furiei. Dreptul asta e cistigat prin cea mai elementara logica si empirica aplicare a liberului arbitru, precum si prin nenumaratele revolte reprimate pe aceasta planeta, de-a lungul istoriei. Insa, nici noi nu trebuie sa amenintam sau lovim fizic chiar personaje dubioase si/sau corupte. De ce? Pentru ca sunt fiinte umane, si au dreptul la incertitudinile si iertarea umane. Nu din motive de retorica a democratiei burgheze. Suntem multi cu un limbaj extrem de violent si „spurcat”, si eu ma numar printre cei de frunte, atunci cind situatia sociala sau personala se impute. Insa totul se schimba cind unii incearca sa ridice mina la propriu, si sa loveasca fizic un om (chit ca poate fi extrem de antipatic, de la mutra la actiuni si discurs). Cum spuneti dvs, oricit de antipatici ne sunt Barbu sau X, nu trebuie ridicat mina. Putem sa ii blestemam, sa ii urim din rarunchi, sa le dorim tot raul (desi, e instructiv sa ne amintim in astfel de momente cine i-a votat acolo), insa doar atit. La interfata dintre ginduri/vorbe, si fapte, trebuie sa stea cerberul constiintei si decentei. De aceea, cei ce l-au agresat fizic pe ministrul Barbu, nu conteaza cum, fie si doar cu un zgiriat de masina sau ridicat pumnul, trebuie sa plateasca penal.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....