Cheile de la magazie

În seara protestelor de la Pungeşti, un tânăr protestatar din Piaţa Universităţii, intervievat de nu mai ştiu care televiziune, explica rostul prezenţei sale în piaţă. „Cei de la Pungeşţi nu sunt obişnuiţi cu protestele”, ne lămurea junele, „de aia am ieşit noi, că suntem obişnuiţi, ştim cum se face. Ăia săracii, acolo, la ţară, habar nu au, dar noi suntem de meserie!”. A marcat mărturisirea profesiei, din final, cu un rânjet satisfăcut, de om împlinit.

Sigur, n-o să-i trec pe toţi cei din Piaţa Universităţii pe acelaşi decont, ar fi o prostie, dar răspunsul rânjit al tânărului răsculat mi-a procurat o fragedă şi suculentă perplexitate. Mă vizitase gândul că, poate, cei ieşiţi în piaţă în acea seară redescopereau o noţiune de care ne-am înstrăinat tare în anii din urmă: solidaritatea. Acum eram oarecum silit să accept că există unii „de meserie”, profesionişti ai protestului, experţi în lovirea pet-urilor de caldarâm, specialişti în „huo!”. Iar expertiza lor devenea esenţială în instrumentarea unor proteste calificate, „profi”, „de firmă”, pentru că „ăia de la Pungeşti” sunt „de la ţară”, nişte ţărani, ce mai! Ce ştiu ţăranii ăia cum se confecţionează o rimă la strigătură?

De fapt protestul „ţăranilor de la Pungeşti” era cel autentic, îngrijorarea lor reală, problema lor serioasă. Cu siguranţă nu aveau trusa de P.R. la îndemână, dar nici nu cred că asta îi înteresa foarte tare. Ei aveau o cauză, una veritabilă. Junele din Piaţa Universităţii, dacă ar fi să-i dăm crezare, avea sculele „profesionistului în proteste”, gata să le pună la treabă, chiar dacă, în sinea sa, îi dispreţuia pe „ăia de la ţară”.

Un cunoscut îmi mărturisea, cu un soi de mândrie pe care nu ştiu unde să o aşez, că: „de la Piaţa Universităţii din ’90, n-am ratat niciun protest!”. Raţionamentul său era simplu: un protest e o ridicare împotriva unei nedreptăţi, participarea e, pe cale de concluzie, un demers civic necesar. Din nou, solidaritatea nu încăpea în enunţ, putea fi dedusă, dar era o solidaritate oloagă, nefuncţională, pentru că nu ea era motivaţia, ci doar pretextul.

M-am întâlnit cu reproşul că în nu ştiu care ocazie nu am protestat îndeajuns de vehement împotriva lui Băsescu. Pentru că şi să fii anti-băsist e o meserie. Cum e o meserie să fii băsist. Practic, într-un mod ciudat, care ar trebui să ne nască o grozavă îngrijorare, am început să confundăm solidaritatea cu răzmeriţă, cu ridicarea împotriva a ceva, cu vorba răstită şi huiduiala. Iar alteori o confundăm cu cârdăşia.

De partea cealaltă, domnul Ponta vede teribile, monstruoase conspiraţii. Protestele sunt la vedere, cauza lor asemenea, cei care protestează spun răspicat ce vor, iar ceea ce vor seamănă destul de bine cu interesul naţional. Pe de altă parte, înţelegerile de tot felul, cu RMGC, Chevron sau cine mai ştie cine, se fac mai la fereală, acordurile sunt secrete sau tăinuite, contractul cu Bechtel e de negăsit şi aşa mai departe. Unde o fi mai cinstit îndreptată bănuiala de conspiraţie? Dornic să aibă o bună relaţie cu partenerii externi ( îi numim parteneri, deşi se puteau găsi şi termeni mai supărători), încercând să îşi construiască o carieră de succes, domnul Ponta face tot ceea ce crede potrivit pentru a-şi asigura sprijinul, bunăvoinţa sau măcar îngăduinţa acelor parteneri. Uneori are însă de ales. Între poporul său şi aceia pe care i-am numit „parteneri. Iar domnia sa, de fiecare dată, face aceeaşi alegere, pe care o socotesc greşită. Dar asta e deja o altă discuţie.

Aflându-mă în studioul Antena 3, acum mai puţin de doi ani, comentam protestele din Grecia. Spuneam atunci că mă tem că, dacă alegerile din 2012 nu vor aduce o schimbare dramatică în modul în care e guvernată ţara, ne aşteaptă acelaşi lucru. Repet, vorbeam despre o schimbare în modul în care e guvernată ţara, nu despre o schimbare de garnitură la guvernare. Un coleg de platou m-a asigurat că aşa ceva nu are cum se întâmpla, mai întâi pentru că românii sunt mai puţin zurbagii, apoi pentru că USL va face şi va drege. Acel coleg de platou e astăzi ministru.

Cronicizarea protestelor, inflaţia de răsteală şi pancarte, face, la un moment dat, ca totul să para lipsit de semnificaţie. Guvernanţii se obişnuiesc cu ideea că în piaţă sunt nişte agitaţi care scandează şi îşi imaginează că ăsta e mersul lucrurilor, deci îi pot da bătaie înainte. Acela e momentul când, pentru a mai fi luate în seamă, protestele au nevoie de o ridicare de ton, apoi de încă una, iar apoi încă una. În final lucrurile pot exploda.

N-am nici vocaţie, nici chef să tot fac pe Casandra, dar o mai spun o dată: cei de la USL nu au primit anul trecut 70% din voturi, deşi poate ei asta cred, ci au primit cheile de la magazia cu dinamită. Iar focurile de artificii, cu care tot sărbătoresc ei marea victorie, chiar în incinta magaziei, sunt cea mai, dar cea mai tâmpită idee.