AcasăRabbi ziceDespre lege şi educaţie

Despre lege şi educaţie

Putem discuta la nesfârşit despre modificarea Codului Rutier, despre revizuirea Constituţiei, despre reorganizare teritorială, nimic nu ne împiedică să continuăm lungi conversaţii despre înăsprirea Codului penal, coafarea legilor fiscale sau dichisirea oricărei alte legi. Putem, pe mai departe, să ne închipuim că dacă mai nimic nu merge în ţara asta, iar ceea ce merge, merge prost, atunci e de ajuns să bricolăm ceva legislaţie şi totul e rezolvat. Putem, încă o vreme, să ne lăfăim în lenea conştiinţei şi să admitem că treaba statului e să turuie norme la foc automat, iar datoria cetăţeanului să le respecte cu sfinţenie, fie ce o fi (deşi primejdia asta din urmă încă nu ne paşte). Sau ne putem trezi şi observa că n-am înţeles absolut nimic din democraţie, libertatea am luat-o ca pe o ţuică, numai bună de dat de duşcă, iar ideea de societate organizată, civilizată ne e la fel de străină precum caligrafia mandarină.

O lege are sens câtă vreme protejează valori pe care o societate le recunoaşte, câtă vreme defineşte instituţii pe care acea societate le respectă sau instituie reguli pe care însăşi comunitatea le cere. E inutil să vorbeşti despre democraţie, cu toate instituţiile şi valorile sale, într-o societate care nu dă doi bani pe aşa ceva – iar noi suntem o astfel de societate. Aceasta e menirea normei, să apere acele valori pe care cetăţenii, în covârşitoarea lor majoritate, cred, să creeze instituţiile de care un popor are nevoie pentru a exista, pentru a supravieţui şi a prospera. Dar totul pleacă de la valorile în care cei mulţi cred, de la lucrurile pe care ei sunt cu adevărat dispuşi să le accepte, iar asta are legătură cu nevoile lor. Impunerea unei norme, oricare ar fi ea, „pentru că ne cere Europa”, „pentru că la alţii merge” sau „pentru că ne-am angajat să” e o prostie. Nu va funcţiona, va supravieţui doar la nivel de enunţ topit în cerneală.

Apăsare unei reglementări peste un popor, pentru că aşa vrea statul, în tulburea-i înţelepciune, e o aberaţie care nu are nimic comun cu democraţia. Democraţia însăşi e un lucru fără sens atunci când e impusă unui popor care nu crede în valorile sale! Doar pentru că bună parte din Occident respiră confortabil în democraţie nu înseamnă că toţi ceilalţi înţeleg sau aderă la sistemul de valori pe care îl numim noi democraţie ( şi care are tot mai puţină legătură cu ceea ce înţelegeau atenienii prin asta). De altfel, mai degrabă, ne mişcăm într-un sistem pe care l-am numit democraţie din lipsă de imaginaţie, pentru că demos-ul nu mai decide nimic, decizia nu se ia de către popor decât în cazuri excepţionale, regula fiind reprezentarea.

În situaţii excepţionale, statul poate hotărî că se impun anumite norme care nu respectă nici voinţa poporului, nici nevoile imediate ale societăţii, dar vizează interese pe termen lung ale acelei societăţi, de care trebuie ţinut seama. Dar situaţiile acestea sunt cu adevărat excepţionale. Legiferarea în afara nevoilor cetăţii, împotriva lucrurilor în care cetăţenii cred, nu rezolvă nimic. Ne putem imagina că ţicneala absolută reprezentată de Turkmenistan e doar un caraghioslâc cu care nu avem nimic în comun, dar dacă ne uităm atent la distanţa dintre lege şi lucrurile în care credem, pe care suntem cu adevărat dispuşi să le respectăm, atunci descoperim că distanţa dintre noi şi Turkmenistan nu e aşa de mare.

Dacă am avea cu adevărat oameni de stat, atunci aceştia ar putea descoperi, în loc să turuie norme la foc automat, că lucrurile/valorile/instituţiile pe care le respectă românii sunt extrem de puţine, iar respectul pe care îl pot exersa e extrem de precar. Şi de aici pleacă totul. Ce sens are o însăsprire a Codului Rutier câtă vreme poliţistul e subiect de batjocură, respectul în trafic, respectul faţă de norme, respectul pur şi simplu nu există. Teama de o sancţiune mai aspră intră în discuţie atunci când sancţiunile funcţionează, când indiferent de gravitatea sancţiunii, încălcarea normei e mereu, implacabil, sancţionată. Atunci când statul demonstrează sistematic că e incapabil să îşi impună propriile norme, iar cetăţenii îşi fac un stil de viaţă din ignorarea acestor norme, atunci ceva e stricat, iar soluţia nu e în legislaţie, ci altundeva, în educaţie. Şi cu asta ar trebui să începem. Cu educaţia. Lecţia nr. 1: statul e în slujba cetăţeanului, nu invers.

 

 

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

3 Comments

  1. Când priveşti democraţia, ca pe o etapă de campionat judeţean, legile ţin tot atât, cât campionatul! O normă de reglementare a unei societăţi, ar trebui să folosească acelei societăţi. Iar legile noastre, folosesc societăţii pe care am creat-o: de leneşi, de hoţi, de perverşi, de mincinoşi, de şmecheri. Iar respectarea legilor, o facem în măsura în care ne serveşte interesul propriu şi nu interesul societăţii.

  2. Vrei legi care să protejeze valorile respectate de societatea românească? Sper că glumești. Șpaga, pila, furtul, „jmechereala” și alte asemenea le vrei protejate și prin lege, nu numai prin obiceiul pământului, cum e acum?
    Cât despre democrația ateniană, nu se bucura de mare apreciere nici pe vremea ei. Aristotel o băga la categoria „sisteme politice degenerate”.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

- A word from our sponsors -

De citit

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...