Despre lege şi educaţie

Putem discuta la nesfârşit despre modificarea Codului Rutier, despre revizuirea Constituţiei, despre reorganizare teritorială, nimic nu ne împiedică să continuăm lungi conversaţii despre înăsprirea Codului penal, coafarea legilor fiscale sau dichisirea oricărei alte legi. Putem, pe mai departe, să ne închipuim că dacă mai nimic nu merge în ţara asta, iar ceea ce merge, merge prost, atunci e de ajuns să bricolăm ceva legislaţie şi totul e rezolvat. Putem, încă o vreme, să ne lăfăim în lenea conştiinţei şi să admitem că treaba statului e să turuie norme la foc automat, iar datoria cetăţeanului să le respecte cu sfinţenie, fie ce o fi (deşi primejdia asta din urmă încă nu ne paşte). Sau ne putem trezi şi observa că n-am înţeles absolut nimic din democraţie, libertatea am luat-o ca pe o ţuică, numai bună de dat de duşcă, iar ideea de societate organizată, civilizată ne e la fel de străină precum caligrafia mandarină.

O lege are sens câtă vreme protejează valori pe care o societate le recunoaşte, câtă vreme defineşte instituţii pe care acea societate le respectă sau instituie reguli pe care însăşi comunitatea le cere. E inutil să vorbeşti despre democraţie, cu toate instituţiile şi valorile sale, într-o societate care nu dă doi bani pe aşa ceva – iar noi suntem o astfel de societate. Aceasta e menirea normei, să apere acele valori pe care cetăţenii, în covârşitoarea lor majoritate, cred, să creeze instituţiile de care un popor are nevoie pentru a exista, pentru a supravieţui şi a prospera. Dar totul pleacă de la valorile în care cei mulţi cred, de la lucrurile pe care ei sunt cu adevărat dispuşi să le accepte, iar asta are legătură cu nevoile lor. Impunerea unei norme, oricare ar fi ea, „pentru că ne cere Europa”, „pentru că la alţii merge” sau „pentru că ne-am angajat să” e o prostie. Nu va funcţiona, va supravieţui doar la nivel de enunţ topit în cerneală.

Apăsare unei reglementări peste un popor, pentru că aşa vrea statul, în tulburea-i înţelepciune, e o aberaţie care nu are nimic comun cu democraţia. Democraţia însăşi e un lucru fără sens atunci când e impusă unui popor care nu crede în valorile sale! Doar pentru că bună parte din Occident respiră confortabil în democraţie nu înseamnă că toţi ceilalţi înţeleg sau aderă la sistemul de valori pe care îl numim noi democraţie ( şi care are tot mai puţină legătură cu ceea ce înţelegeau atenienii prin asta). De altfel, mai degrabă, ne mişcăm într-un sistem pe care l-am numit democraţie din lipsă de imaginaţie, pentru că demos-ul nu mai decide nimic, decizia nu se ia de către popor decât în cazuri excepţionale, regula fiind reprezentarea.

În situaţii excepţionale, statul poate hotărî că se impun anumite norme care nu respectă nici voinţa poporului, nici nevoile imediate ale societăţii, dar vizează interese pe termen lung ale acelei societăţi, de care trebuie ţinut seama. Dar situaţiile acestea sunt cu adevărat excepţionale. Legiferarea în afara nevoilor cetăţii, împotriva lucrurilor în care cetăţenii cred, nu rezolvă nimic. Ne putem imagina că ţicneala absolută reprezentată de Turkmenistan e doar un caraghioslâc cu care nu avem nimic în comun, dar dacă ne uităm atent la distanţa dintre lege şi lucrurile în care credem, pe care suntem cu adevărat dispuşi să le respectăm, atunci descoperim că distanţa dintre noi şi Turkmenistan nu e aşa de mare.

Dacă am avea cu adevărat oameni de stat, atunci aceştia ar putea descoperi, în loc să turuie norme la foc automat, că lucrurile/valorile/instituţiile pe care le respectă românii sunt extrem de puţine, iar respectul pe care îl pot exersa e extrem de precar. Şi de aici pleacă totul. Ce sens are o însăsprire a Codului Rutier câtă vreme poliţistul e subiect de batjocură, respectul în trafic, respectul faţă de norme, respectul pur şi simplu nu există. Teama de o sancţiune mai aspră intră în discuţie atunci când sancţiunile funcţionează, când indiferent de gravitatea sancţiunii, încălcarea normei e mereu, implacabil, sancţionată. Atunci când statul demonstrează sistematic că e incapabil să îşi impună propriile norme, iar cetăţenii îşi fac un stil de viaţă din ignorarea acestor norme, atunci ceva e stricat, iar soluţia nu e în legislaţie, ci altundeva, în educaţie. Şi cu asta ar trebui să începem. Cu educaţia. Lecţia nr. 1: statul e în slujba cetăţeanului, nu invers.