Cum am devenit africani

În epoca pe care, cu duioasă scârbă, o numim „pe vremea lui Ceauşescu”, transformarea rahatului în bici devenise materie de studiu la Politehnică, ba şi secţie la Academie. Chestiunea pliciului fusese rezolvată prin adoptarea soluţiei „toată lumea la”. Toată lumea la munci agricole, toată lumea la cor pentru „Cântarea României”, toată lumea face sport pentru Daciada, toată lumea la coadă la orice, toată lumea cu urechea ciulită la Europa Liberă. Şi unde te întorceai auzeai tot: plici! plici! plici! Că aşa era pe atunci: rahatul ieşea pe cur, iar „plici” se făcea din gură, ca să se poată raporta biciul.

Nu mi-e dor de vremurile alea, dar tare mă scoate din cuminţenie argumentul multora, care îi combat pe nostalgici cu argumentul: „ai uitat că aveai doar două ore de televizor pe zi?”. Asta era! Uite fix asta era buba! Păi dacă am împuşcat cimpoiul ca să avem acum Taraf, Mynele, Etno şi tot felul de alte grozăvii, atunci chiar suntem căpiaţi! Că dintre toate cele câte ne lipseau ( şi mai toate ne lipseau), penuria de ţigăneala televizată e cea care mă deranja cel mai puţin. Şi până la urmă cel mai tare mă scotea din pepeni ce era de văzut în alea două ore pe zi, decât faptul că erau două ore (lucru care, judecând conţinutul, era chiar un lucru de salutat!).

În vremea aia se mai întâmplau, totuşi, nişte chestii. Cum-necum, eroul păcii planetare, geniul din Carpaţi, celmaiubitfiualpoporului se împrietenise cu alţi demenţi de teapa lui, tot felul de căpiaţi de prin Africa, şi reuşea să-şi folosească politica externă ( aia care era, aşa cum era) pentru a face rost de contracte întreprinderilor româneşti. În epoca aia eram mari constructori şi reuşeam, cum-necum, să umplem mai ales nordul Africii de şantiere româneşti. Constructorii români aveau de lucru, cei plecaţi la muncă pe acolo se întorceau cu mai nimicul strâns din diurnă şi mai cârpeau câte ceva pe lângă casă, întreprinderile româneşti primeau comenzi pentru echipamente, inginerii români se dovedeau destul de pricepuţi pentru a proiecta rafinării, fabrici de ciment şi tot felul de alte bazaconii. Nu spun că eram cei mai grozavi, dar combinaţiile bâlbâitului cu dictatorii africani mai dădeau de lucru economiei, comenzile astea din Africa sau Orientul Mijlociu fiind de mare folos.

Am auzit deseori spunându-se că nebunul contracta lucrările în pierdere, doar ca să le ia spuma concurenţilor occidentali. Că de multe ori contractele erau obţinute prin intervenţii politice, nu pentru că am fi fost competitivi, că frecvent, pentru a obţine acele lucrări, le ofeream beneficiarilor credite pentru finanţarea proiectelor. Adică făceam tot ce fac în prezent marile companii occidentale? Pentru că exact aşa se întâmplă acum, de la intervenţia politică a statelor în favoarea propriilor companii, până la creditarea directă sau prin intermediul organismelor internaţionale ori acordarea de „ajutoare” care trebuie să se întoarcă sub formă de comenzi pentru compania X sau Y. Asta făcea şi nebunul cu africanii pe atunci. Asta fac occidentalii acum. Cu noi! Iar constructorii români au devenit cărcă pe la uşile occidentului, aşteptând sa vadă când şi dacă se vor ridica restricţiile şi le va fi îngăduit să facă acea cârcă în mod legal.

Şi uite aşa am devenit africani. Iar statul român, de mai bine de 20 de ani, a devenit bun şi grijuliu prieten pentru corporaţiile străine şi deloc prieten cu cele româneşti. Dar avem multe ore de televizor. Şi cât stăm cu ochi beliţi acolo e totul bine.