Ochii care se văd

Există actori faimoşi, actori talentaţi, actori carismatici şi Chuck Norris. Aici urma un banc cu Chuck Norris, dar lui Chuck Norris nu-i plac bancurile, iar eu mă mişc mai greu în cărucior cu rotile, deci făra bancuri. Când vine vorba de film, de actorie, inevitabil, intrăm în parlamentul subiectivismului, pentru că nu folosim toţi aceleaşi criterii întotdeauna. Ba e rolul tâmpit şi actorul face ce poate, ba e scenariul tembel şi îţi taie cheful, ba dau năvala efectele speciale şi uiţi să mai iei seama la truda actorului.

Când vine vorba de Hollywood şi marii săi meseriaşi, de ani buni, cam aceleaşi nume sunt pomenite: Pacino, de Niro, Morgan Freeman ( cine nu-l adoră pe Freeman să iasă afară!), Hanks etc. etc. După meseriaşi vine categoria importantă a vedetoşilor. La ăştia talentul nu dă pe dinafară, au o moacă dornică de palme, dar au PR, agenţi, neamuri, deci sunt „vedete”. Aici lista se deschide cu di Caprio şi Nicholas Cage ( mulţi italieni, monşer!).  Şi aşa mai departe. Categoria despre care vreau să vorbesc azi nu există în niciun clasament, nu se acordă Oscar pentru aşa ceva, nici nu e esenţială pentru casting. Dar e o categorie care, subiectiv, cum ziceam, mă interesează pe mine.

Nu mai pompez suspans şi vă spun. Categoria despre care vorbesc se numeşte: privire. Da-da, privire. Există în filmele de la Hollywood câţiva actori (pe care îi socotesc excepţionali) care au pe lângă har şi o înzestrare aparte: o privire pătrunzătoare, care dă fiori, care comunică mai mult decât două săptămâni de scălămbăială de-a lui Jim Carrey sau o şedintă intensă de grimase de-ale lui Cage. Ca să n-o mai lungesc, fiindcă cel mai uşor de înţeles e dacă exemplific, iată care este, în opinia mea, topul celor mai intense uitături de la Hollywood:

5. Rutger Hauer

Dacă aţi văzut Blade Runner, nu trebuie să vă explic ce caută olandezul în clasamentul ăsta. Ochii albaştri, privirea de un rece clocotit a lui Hauer e parte a brand-ului său. Privirea sa are o răceală aparte, o răceală care râde. Şi e, fără îndoială, memorabilă.

4. Malcolm McDowell

Alţi ochi albaştri. Iar ochii albaştri par a radia mereu valuri de frig, dar de data asta e un alt soi de frig, intens, ascuţit, care radiografiază, scrutează lăuntrul şi se joacă în mod curent cu nebunia. A se revedea Portocala mecanică şi Caligula.

3. Forest Whitaker

Căprui. Singurul actor care nu are ochi albaştri, din acest clasament. Ba, la o scrutare mai atentă, aţi observa şi că are privirea într-o dungă. Trebuie doar să revedeţi The Last King of Scotland pentru a înţelege ce caută aici. Privirea lui Whitaker nu e o interpretare a nebuniei, ci nebunia însăşi. Iar aceeaşi ochi pot, în alte roluri, copleşi cu o enormă tristeţe.

2. Christopher Walken

Cred că singurul lucru pe care trebuie să-l lămuresc aici e doar de ce Chris Walken se află doar pe locul 2. Cum vă spuneam, clasamentul e subiectiv, iar pentru primul loc m-am oprit la ceva mai aparte. Adică….

1.Ramon Antonio Gerard Estevez

Cine e ăsta? Nu e aşa ca numele nu vă spune nimic? Să vă ajut: Apocalypse now  sau The West Wing. Încă un indiciu, dacă tot nu ştiţi despre ce e vorba: îl cunoaşteţi sub pseudonimul său, adică… Martin Sheen. Iar din punctul meu de vedere are cea mai grozavă privire de la Hollywood. Sigur, nu are ochii lui Walken, îi lipseşte hipnotismul acelei priviri, dar într-o singură scrutare reuşeşte să adune surâs, întrebare, furie şi resemnare.

Cum spuneam, clasament subiectiv. Un pretext pentru a mai vorbi şi despre altceva decât politică.