Un subiect care, surprinzător, aproape nu există în dezbaterea publică este cel referitor la proiectul de lege care le va permite cetăţenilor străini să cumpere terenuri agricole în România. În treacăt fie spus, dezbaterea publică nu prea există, în general, în România, deşi cu toţii suntem de acord, în teorie, că aceasta ar trebui să fie una din sculele esenţiale ale democraţiei. N-avem dezbatere publică pentru ca nimeni nu pare cu adevărat interesat de aşa ceva. Politicienii ajunşi de-a lungul timpului la putere n-au nevoie de deranjul conversaţiei cu cetăţenii, care oricum sunt nişte zurbagii, le-au dat deja votul, aşa că folosesc ciocanele puterii pentru a-şi impune programul, până când crapă nicovala. Cetăţenii nu au exerciţiul dezbaterii şi nici nu par teribil interesaţi, în enorma lor majoritate, de migăloasa întreprindere a dezbaterii, fiind convinşi dinainte de inutilitatea acesteia. Pentru ei, cetăţenii, totul vine ca o fatalitate, zbaterea e inutilă, dezbaterea un moft, doar protestul în stradă, când şi când, mai trebuie exersat, fără mare mobilizare ori tragere de inimă, doar pentru dezmorţirea picioarelor. Presa, de cele mai multe ori, e doar difuzorul la care se aud vocile politicii şi prin care, tot uneori, mai răzbat vagi ecouri din stradă. N-avem dezbatere publică, dar avem multă zarvă.
Spuneam că subiectul legii care le va permite cetăţenilor străini să cumpere terenuri agricole în România a lipsit aproape complet din dezbaterea publică, dar el există. Şi e unul serios. Povestea asta poartă un nume al naibii de pompos: liberalizarea pieţei funciare. De-a lungul timpului am tot liberalizat/privatizat/vândut/făcut cadou cam tot ce reprezenta resursă potenţial generatoare de bogăţie, de la ape la petrol, distribuţia energiei electrice, acum discutăm despre aur şi gaze de şist, enumerarea nici nu-şi mai are rostul, practic tot. De fiecare dată, explicaţia oficială suna rezonabil sau cel puţin acceptabil: morman de fiare vechi, eficientizare, locuri de muncă, taxe la buget, bla-bla. Şi tot de fiecare dată motivaţia reală era alta. Se promiteau grozave beneficii, dar de cele mai multe ori toate astea rămâneau doar vorbe în porumb.
O economie nu se poate baza exclusiv pe resurse, dezvoltarea durabilă, ni se repetă, e cu totul altceva. Ceea ce e corect. În acelaşi timp este, totuşi, de-a dreptul inconştienţă ca având la dispoziţie o multitudine de resurse, să nu le foloseşti pentru a creşte bogăţia naţională, să nu le foloseşti pentru a spori propria-ţi prosperitate, dar să le dai, sistematic, altora, pentru a-şi hrăni propria prosperitate, păstrând pentru ai tăi doar munca la cârcă prost plătită şi poluarea. Acum am ajuns la cea din urmă resursă, vitală, fundamentală: terenurile agricole, adică ceea ce ar putea genera hrana acestei ţări. Asta în condiţiile în care vorbim tot mai tare despre iminenta criză alimentară, în condiţiile în care alte state cumpără cu toptanul terenuri agricole pretutindeni prin lume, pentru a asigura, pe viitor, hrana propriei populaţii. În timpul ăsta, România, o ţară cu enorm potenţial agricol, trăieşte din importuri de alimente şi e gata să îşi înstrăineze ultima resură rămasă: terenurile agricole!
Sigur, mi se va repeta că asta e o cerinţă europeană, că trebuie să ne aliniem la nu ştiu ce rahat şi alte bla-bla-uri. Bun, Frumos şi cu alinierea asta europeană, în teorie, dar cum stăm în practică? În practică ni se dă flit regulat pe chestiunea Schengen, deşi de multă vreme îndeplinim criteriile. În practică „partenerii noştri europeni”, cei cărora le-am umplut maţul cu resursele noastre, se gândesc serios să prelungească restricţiile referitoare la dreptul de muncă pentru cetăţenii români. Că alinierea e doar pentru fraieri, libertatea de circulaţie a forţei de muncă e la mişto şi liberalizările astea sunt doar pentru îngrăşarea unora. Pentru că, din toată coţăiala asta cu Europa, cam cu asta am rămas: dreptul de a umbla bezmetici prin UE (dar neşengheniţi) şi speranţa că vom reuşi să valorificăm spre binele nostru ultima resursă rămasă: munca. Dar şi în privinţa asta ni se explică relaxat că mai avem de făcut ceva joc de glezne. Altfel, sigur, trebuie să liberalizăm, să facem, să dregem, că e cerinţă UE.
Neîndoielnic, mai devreme sau mai târziu va trebui să facem şi asta, dar ar trebui să ne asigurăm mai întâi că nu ne strângem singuri laţul pe grumaz. Dreptul de preempţiune prevăzut în proiectul de lege, să fiu iertat, e frecţie cu rachiu la talpa bocancului. Tâmpiţi de foame, ţăranii români se vor grăbi să vândă petecele de pământ pe care le au, pentru bani de un televizor şi o ţuică, socotind că fac o mare ispravă, iar investitori români capabili să se lupte cu forţa celor de afară, nu prea avem. Aşa că, azi, ne aliniem la ce vrea tanti UE, dar peste ceva vreme s-ar putea să ne trezim că am rămas aliniaţi, încremeniţi şi leşinaţi de foame. Iar dacă e vorba de principii europene, ar fi bine ca mai întâi să-i vedem pe marii guralivi ai Europei aliniindu-se la ele. Şi să începem cu Schengen şi dreptul de muncă. Pentru că, să fim bine înţeleşi, ceea ce fac nemţii, francezii sau englezii când ne pizduiesc pe aceste subiecte, e ceea ce trebuie să facă nişte state care îşi apără propriile interese, proprii cetăţeni. Adică le mai dau şi dracului de norme şi principii europene dacă interesul lor aşa le dictează. Cam ce ar trebui să facem şi noi dacă am avea un stat.
Acuma importăm alimente din Străinezia, în curând o să importăm din România.
Rabbi, am luat textul de lege, şi un titlu de proprietate de 5 hectare al unui cetăţean dispus să vândă. Constatări: pe titlu de proprietate sunt 20 de parcele. Ţăranul trebuie să le facă documentaţia de cadastru. Îl costa 10.000 lei. Apoi, mai vorbim de cele trei tipuri de preemţiuni. Dacă fiecare parcelî are 4 vecini, sunt 80 de cetăţeni care ar avea dreptul să cumpere+ arendaşul+ cetăţenii din acel sat care au peste 40 de ani! Circ maestre, în condiţiile date, NIMENI( nici români nici cetăţeni mebri UE) nu vor cumpăra. Terenurile se vor vinde cu acte de mână, proprietarii vor muri şi nimrni nu va face moştenirile, etc. Este doar un mare circ!
Adevarat, unii straini vor cumpara terenuri in Romania, dar nu cine stie ce. Cei care au vrut, au cumparat deja (si nu putin) prin infiintarea unor societati comerciale (chair in posesia unui strain, o societate este romaneasca, deci poate cumpara si detine pamant). Pe de alta parte, ca particular poti avea maxim nu stiu cate hectare, pe cand ca si societate limita este mai mare (nu stiu cat mai sunt limitele astea).
In ceea ce priveste Schengenul, eu ma mir ca onorat poporul, degraba ofensat de nedreptatile apusenilor, nu realizeaza faptul ca dragilor de guvernanti le convine situatia. Cum de ce !? pai daca nu le-ar conveni, ar declara un Schengen unilateral si ar desfiinta controalele la granite, inclusiv posturile de control etc. de parca am fi DEJA in Schengen … pai nu asta vrem ? Pe de alta parte, Romania si Bulgaria se dau cu curu de pamant ca nu sunt acceptate in Schengen, dar au puncte de control la granita comuna ! Si cu asta ajungem la esplicatie (!) vrea si gura lui politicieni sa manance din shpaga de la vama, nu-i asa ? (da, da se da shpaga la granita, mai ales daca aduci marfa sensibila si nu vrei sa iti fie distrusa printr-un control neglijent; florarii nu scapa, de exemplu.)
Monşer, povestea asta cu „liberalizarea funciară” e ceva mai încurcată, dar îmi place ideea ta cu şenghenitul de capul nostru. Doar că degeaba desfiinţăm noi, de exemplu, controlul la frontiera cu Ungaria, dacă ungurii le menţin. Aşa măcar îi chinuim şi noi pe ăia câţiva ai lor care vin la noi.
In fine, macar pe acest blog, un catatean responsabil (Moshe & Mordechai) semnaleaza aceasta problema ce-si va desvalui intreaga gravitate abia peste cativa ani. Unele implicatii ale ei le-am aratat si eu pe blogul (nraducanu.wordpress.com) in trei articole astfel:
19 decembrie 2008 – „Neocolonialism agrar”
5 aprilie 2009 – „Cei ce cred ca pot scoate agricultura din impas”
3 august 2009 – „Goana dupa terenurile agricole”