Cuvântul de onoare

-Câţi ani ai, mă?

-Cre’ că şase…

-Cum adică? Ce aia „cred”?

– Păi, io dă un’ să ştiu? Şase, şapte, câţi să am?

-Şi ce vrei?

-Să-mi dai o ţigară!

– I-auzi! Dar nu eşti cam mititel?

-Şi? Ce? E treaba ta?

-Nu-ţi dau nicio ţigară, eşti prea mititel!

-Ce dacă! Îmi dă altu’ om!

-Alt om!

-Hă?

-Alt om îţi dă. Aşa se spune: alt om, nu altu’ om!

-Ce vrei, bre?

-Mergi la şcoală?

-Nu. La anu’. Bani îmi dai?

-Ca să-ţi iei ţigări?

-Treaba mea!

-Oricum nu poţi să-ţi iei ţigări, că eşti prea mic şi n-au voie să-ţi vândă!

-Pe pariu?

-Pentru ţigări nu-ţi dau bani.

-Da’ dacă-mi iau mâncare îmi dai?

-Da.

-Păi şi de unde ştii tu că nu-mi iau ţigări, hă?

-Atunci, ca să fiu sigur nu-ţi dau!

-Şi mă laşi să mor de foame?

-Dar de ce e treaba mea dacă mori tu de foame?

-Că eşti om mare şi io sunt copil.

-Dacă eşti copil de ce fumezi?

-Aşa. Îmi dai ceva?

– Îţi dau nişte bani, dar promite-mi că nu iei ţigări.

– Păi… promit, na!

– Bine, uite. Mi-ai dat cuvântul tău de onoare, da?

-A, nu! Am promis doar… Ce? N-am zis că pe cuvântu’ meu dă onoare!

-E tot aia!

-Ba nu!

-Ţii la cuvântul de onoare?

-îhî!

-De ce?

-Aşa.

-Atunci dă-mi cuvântul tău de onoare că nu-ţi iei ţigări.

-Of.

– E greu?

-E.

– Şi?

-Nu pot, bre. Dacă-mi dai bai aşa… bine, dacă nu…

I-am dat. Nu ştie câţi ani are. Şase. Poate şapte. Fumează, dar cuvântul de onoare nu şi-l calcă.