AcasăRabbi ziceOperele tovarăşului

Operele tovarăşului

Zilnic, trecând pe acolo, mă opream în faţa vitrinei. Aveam 13, 14, poate 15 ani. Vitrina era împărţită în două, într-o parte, de-a valma, pixuri flaro, caiete dictando, jucării rudimentare, păpuşi monstruoase, pliculeţe cu ‘Pic”, radiere şi penare de lemn. În partea cealaltă, rânduite îngrijit pe un postament acoperit cu pânză roşie, operele lu’ toa’şu.

La două-trei zile intram în librărie să văd „ce s-a mai adus” – pe vremea aia totul băltea în diateza reflexivă: se aducea, se decidea, se hotăra, se ceva ori altceva. Eram doar un pici, chinuit de lăcomia cititului; nu eram eu foarte dumirit despre mersul lumii şi mare lucru nu ştiam despre „conspiraţia librăreselor”. Nici nu era o conspiraţie. În librărie, ca pretutindeni pe atunci, marfa mai de soi nu era la vedere, pe tejghea ori în vitrină, ci dosită, sub tejghea, rezervată pentru clienţii „de soi”. Se ştie cum funcţiona sistemul, nu-l mai descriu. Cartea pe sub mână îi procura librăresei acces la carne, pe sub mână, de la măcelarul interesat de cărţi inaccesibile celorlalţi, ulei, zahăr sau alte lucruri de preţ, tot pe sub mână, fără cartelă, de la gestionarul de la „Alimentara” şi tot aşa.

Aveam să descopăr, în timp, că marfa de ţinut sub tejghea, în librării, nu e întotdeauna aceeaşi; selecţia era subiectivă şi ţinea mai degrabă de gustul/prostul gust al librăresei şi sistemului ei de relaţii. La librăria din cartier, cărţile din colecţia „Delfin” intrau categoric în  „fondul de sub tejghea”, „Shogun”-ul lui Clavell aşijderea, cărţile lui Păunescu şi ele. „Epica magna” era la liber. În centru, la librăria „Eminescu”, aproape totul avea statut de „sub tejghea”. Lucrul ăsta aveam să-l descopăr nişte ani mai târziu, nu mulţi, când făcusem rost de o bucăţică de faimă, trecând drept unul dintre junii şi promiţătorii poeţi ai urbei, lucru care îmi făcuse loc de ceva trecere pe la librăresele de la „Eminescu”. Apărusem prin câteva reviste ” de la Bucureşti”, dar mai ales fusesem recomandat gestionarei de către un tovarăş cu muncă de răspundere, de la UTC. Asta insă e deja o altă poveste.

Mă opream în faţa vitrinei cu operele lu’ toa’şu şi încercam să pricep de ce îl urăşte lumea. Omul ăsta- îmi spuneam cu candoarea care la vârsta aceea se numeşte naivitate, iar la vârste mai înaintate prostie-  scrie cărţi. Şi nu puţine. Şi nu subţiri. Mi se părea absolut fascinant că ăla care ne călărea pe toţi, ăla care umplea puţinele ore de emisie ale TVR cu discursuri cretine, interminabile, găsea timp să scrie. Mi-l imaginam cocoşat deasupra măsuţei de scris, un neînţeles care îşi găsea refugiul în paginile pe care le scria – îmi închipuiam- cu trudă. Titlurile „operelor” îmi sugerau un gânditor profund, preocupat de soarta, de viitorul României. „România pe drumul desăvârşirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, iar apoi, după un număr de volume, devenea „România pe drumul edificării SSMD”. Că aşa era pe atunci, întâi se desăvârşea, abia apoi se edifica.

Habar n-aveam ce pot conţine cărţile alea, rânduite frumos, aşezate în piramidă, pe pânză roşie. Dar îmi imaginam că acolo se ascund mari taine, profeţii uluitoare, acolo abia arată ăla mic şi bâlbâit ce clocoteşte în lăuntrul minţii sale. Aşa că am strâns bănuţ lângă bănuţ, hotărât să cumpăr primul volum din „opere” şi să pătrund în lumea, fără îndoială, uluitoare, care se ascundea în acele cărţi.

Am ezitat multe zile. Treceam prin faţa vitrinei, trăgeam cu coada ochiului, dar nu îndrăzneam să intru. Cum să fac? Cum să îi cer vânzătoarei? „Vreau şi eu volumul întâi din operele lu’ Nea Nicu”? Nu eram chiar atât de tembel. „Vă rog frumos, primul volum din operel tovarăşului Nicolae Ceauşescu?” -mi-era ruşine.

Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am intrat. Am cerut răspicat: Vreau şi eu volumul întâi din România pe drumul etc.  Vânzătoarea a îngheţat. Eram doar noi doi în librărie. A făcut ochii mari apoi m-a întrebat:

-Ce să fieeee? a lungit mult ultimul „e”. Era albă ca varul.

Am repetat cererea, cu exact aceleaşi cuvinte. Iar răspunsul ei, perplex, şoptit, la marginea leşinului, a fost:

-De ce?

-Că vreau s-o citesc!

Linişte. Aia se ţinea de tejghea să nu pice. Eu, îndrăzneţ şi inconştient stăteam crăcănat şi serios, ca un client care strânsese mica avere reprezentată de cei 30 de lei, cât costa un volum de „opere” , iar acum aştepta să fie servit.

-Nu pot…

-Am bani! zic eu. Vreau cartea!

Aia se înverzise. Îmi spune cu voce pierită:

-Nu se poate… E la vitrină. Nu pot sa stric vitrina…

Apoi s-a luminat brusc, ca în faţa unei revelaţii:

-Am, dacă vrei, din „Delfinul”…

– Nu, eu vreau volumul întâi din…

-Treci mâine, pe la prânz, poate reuşesc să o scot de la vitrină.

M-a expediat. Am ieşit. A venit până în uşă şi m-a privit, prin geam, îndepărtându-mă.

A doua zi, mic şi căpos, m-am înfiinţat să îmi procur opera nepieritoare a marelui gânditor. Petrecusem ore bune încercând să ghicesc ce taine uluitoare poate ascunde o carte scrisă, pe îndelete, cu migală, de ăla… în ceasurile când aplecat deasupra măsuţei de scris etc.

Când am intrat în librărie, vânzătoarea m-a reperat imediat şi i-a făcut un semn care se voia discret, din privire, unuia cu o faţă mohorâtă, care ardea gazul într-un colţ. Ăla a venit, m-a luat  de umăr şi m-a poftit să-l urmez „în spate”. Eram pici, dar nu într-atât de tâmpit încât să nu miros securiciul. Urma o repriză de distracţie. Nu ştiu de ce, în inconştienţa vârstei, m-am simţit tare important, că ditamai securitate se hotărâse să mă bage în seamă. Ăla m-a luat din scurt:

-Cine te-a pus să cumperi cartea?

-Trebuia să mă pună cineva? răspund eu cu tupeu.

Îmi întinde puţin urechea şi repetă întrebarea. Răspund:

-Nimeni. Ce? N-am voie să cumpăr o carte dacă am bani?

-Da’ de ce vrei tu, mă, tocmai cartea aia?

– Ca să citesc! am răspuns cu o francheţe care trebuie să fi părut teribil de tembelă. Era clar că în cartea aia se ascundeau mari taine, dacă aşa de straşnic era apărată de securiciune

– Ce să faaaci? acelaşi lungit de vocale. Ăla se uita la mine ca la un căpiat.

-Să citesc, dom’le! Ce? Nu e voie?

A urmat o serie de întrebări plicticoase:câţi ani am, unde lucrează mama-tata, unde învăţ, cine e diriginte, ce note am la şcoală şi aşa mai departe. Nota tot într-un carneţel. Pe urmă m-a întrebat ce cărţi am mai citit. Şi m-am pornit. S-a uitat lung la mine, a lăsat carneţelul şi mi-a făcut semn să mă opresc.

-Ajunge! Du-te acasă şi uită discuţia asta! Şi să nu mai vii să ceri cartea aia!

-Ba eu vreau să citesc cartea! m-am încăpăţânat. Dacă nu mi-o daţi… dacă nu mi-o daţi… scriu în condica de reclamaţii!

Cred că am părut destul de convingător. Atunci am văzut un securist făcându-şi cruce. A scos capul pe uşă şi a strigat-o pe librăreasă:

-Tovarăşa Sanda! Veniţi puţin!

Librăreasa şi-a aşezat chintalul în uşă. Securistul a ridicat din umeri şi i-a zis:

-E cu capul mucosul ăsta! Daţi-i naibii cartea şi să terminăm cu panarama!

-Tovarăşul, dar îmi strică vitrina! CIne răspunde?

-Dă-i cartea şi lasă-mă dracului cu vitrina ta! Împacheteaz-o în ceva, să nu iasă cu ea aşa de aici. Iar tu, mucosule, să nu dea cumva dracu să aflu că ai aruncat cartea sau să găsesc pe la gunoi pagini din ea, că atunci dai de dracu’! Şi tu şi ai tăi! Clar?

Am dat din cap că era clar. Vânzătoarea mi-a adus cartea, învelită în hârtie albastră. I-am dat cei treizeci de lei, dar securistul i-a luat banii şi mi i-a dat înapoi.

-Nu te costă nimic! Dar să bagi la cap ce ţi-am zis? Clar?

-Clar! repet şi eu.

-Păi, tovarăşu’… Şi eu? Că am pe gestiune… – dă să zică librăreasa.

-Gura! o pune ăla la punct. Apoi îmi dă un ghiont şi îmi face semn că pot pleca. Îmi mai zice:

-Ţine minte: noi n-am vorbit!

Seara, acasă, pe furiş, am scos cartea din ambalaj. Pe furiş, pentru că asta îmi mai lipsea, să mă vadă ai mei că vin acasă cu operele lui dilimache! Când am deschis-o eram toropit, gata, acum aveam să aflu lucruri nemaipomenite, pe care oamenii de rând nu şi le-ar putea imagina! Aveam să-l descopăr pe adevăratul Ceauşescu, scriitorul, gânditorul, cel pe care lumea nu îl ştia de fapt.

Rahat! Cartea era, de la început până la sfârşit, o colecţie de discursuri tâmpite de ale nebunului. De fapt „cuvântări”. Ăla nu ţine discursuri, ci „cuvântări”. „Cuvântare tovarăşului cu ocazia…” , „Cuvântul tovarăşului la…” , „Mesajul tovarăşului către…” Căcat! Căcat! Căcat! Nicio carte, niciun gânditor, doar un bou care îşi adunase pomelnicele cretine într-o carte cu legătura scumpă. Căcat! Mult căcat adunat între coperţi roşii, cartonate! Câteva zile mai târziu i-am dat foc mizeriei ăleia într-un tomberon.

Din ziua aceea am început să-l urăsc pe dobitoc cum nu credeam că pot urî. Nu pentru că ne înfometa, nu pentru că dârdâiam de frig în casă ori pentru că n-aveam destule ore de program la televizor, ci pentru că era un impostor, un jeg care îşi folosise puterea pentru a-şi construi aparenţă intelectuală, minciuna că a exista o operă.

 

 

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

11 Comments

  1. Dintre nedreptăţile epocii de aur, eu fiind atunci în Petroşani, oraş mic cu 2 librării, n-am să uit cum s-a dat pe sub mână Ulisele lui James Joyce!!! Şi la cine a ajuns, doar ca să stea acolo în bibliotecă la vedere!!!

  2. Ei, macar de si-ar fi facut el singur cartile si si-ar fi adus singur osanalele. Dar n-a fost asa, si noi de el am scapat, dar de slugoii lui nu, si inca-i mai caram in spate.

  3. […] La două-trei zile intram în librărie să văd “ce s-a mai adus” – pe vremea aia totul băltea în diateza reflexivă: se aducea, se decidea, se hotăra, se ceva ori altceva. Eram doar un pici, chinuit de lăcomia cititului; nu eram eu foarte dumirit despre mersul lumii şi mare lucru nu ştiam despre “conspiraţia librăreselor”. Nici nu era o conspiraţie. În librărie, ca pretutindeni pe atunci, marfa mai de soi nu era la vedere, pe tejghea ori în vitrină, ci dosită, sub tejghea, rezervată pentru clienţii “de soi”. Se ştie cum funcţiona sistemul, nu-l mai descriu. Cartea pe sub mână îi procura librăresei acces la carne, pe sub mână, de la măcelarul interesat de cărţi inaccesibile celorlalţi, ulei, zahăr sau alte lucruri de preţ, tot pe sub mână, fără cartelă, de la gestionarul de la “Alimentara” şi tot aşa. Aveam să descopăr… citeste continuarea aici […]

  4. 22 Decembrie 1989, ora 10, undeva într-un orăşel de provincie. Lume multă în stradă, revoltă…Oamenii vor să se răzbune pe”tovarăşu”, dar el era la Bucureşti, aşa că năvălesc în librărie, unde, în vitrină cărămizile roşii cu poza lui, zâmbeau din toţi dinţii. Iar librarul, care se pregătise din timp, a început să dea mulţimii cărţile roşii. Oamenii le rupeau, le aruncau în foc. Un tinerel se repede în librărie şi vrea să ia alte cărţi să le arunce în foc. Iar librarul, librarul a avut o replică de zile mari: „Până aici ai voie! De aici încep scriitorii!”

  5. Rabbi draga , m-a distrat articolul si iti apreciez fina si corecta desriere a imaginii antedecembriste, totusi am niste amendamente la concluzia ta finala (si a multor altora…):
    1. Individul , in speta Ceausescu , era doar „motzul gramezii de rahat” , pt. ca , de fapt, CONSISTENTA GRAMEZII consta (ca de altfel si in prezent) din multimea „cozilor de topor” , a gunoaielor si dejectiilor umane care excelau prin slugarnicie si exacerbarea cultului personalitatii , a exceselor de zel , totul pt. a intra pe sub pielea superiorilor ierarhici; …. bineinteles , asta nu scuza cu nimic imbecilitatea si complacerea in idolatrizare a liderului-suprem , dar vreau doar sa subliniez ca NU E CORECTA focalizarea intregii uri si a vinei in spatele unui singur om -Ceausescu , „albind” astfel trecutul celorlalte lepre , de multe ori chiar mai vinovate de excese decat insusi Ceasca.
    2. Favorurile , privilegiile si artificiala propie-imagine de care a beneficiat cuplul Ceausescu si pe care multe televiziuni le prezint cu obstinatie, sunt „joaca de copii” pe langa cele de care au beneficiat multi politicieni si bogatasi de carton romani , dar si lideri ai unor tari si organisme asa-zis democratice – aspecte care , culmea , nu se prea popularizeaza in presa romaneasca sau internationala !!!
    3. Fara a-l regreta sau compatimii pe idiotul de Ceausecu (pt. ca , practic a fost un idiot care a crezut ca poate la infinit „sa se pise contra vantului” – plata INTEGRLA a datoriilor Romaniei fiind „bomboana de pe coliva”), totusi , pe langa dejectia de Basescu , Ceausescu chiar poat fi considerat , in felul lui , un patriot: -el chiar si-a dorit binele Romaniei iar o buna parte din realitati sunt convins ca nu-i erau cunoscute , dar , cum am mai spus , asta nu-l scuza cu nimic ci doar ii poate ridica cu mult deasupra unui Basescu – care IN TOT CE A FACUT , CU BUNA-STIINTA ,si-a sabotat , distrus , umilit si aservit propria tara si propriul popor cu o placere si o satisfactie diabolica.

    Deci , ca o concluzie , fara sa vreau sa atenuez cu nimic realitatea corect prezentata de tine rabbi , vreau doar sa nu scapam imaginea de ansamblu a multimii vinovatilor , prin focalizarea pe UN SUNGUR vinovat major (sa nu vedem padurea … de copaci) si , mai ales , sa nu ne-mbatam cu apa de ploaie ca prezentul ar fi cu ceva superior trecutului, dimpotriva chiar (sub multe aspecte)…

    • Prietene, n-am încercat să comit un eseu despre arhitectura răului. Sunt doar nişte amintiri, aşa cum le-a ştiut aduna mintea piciului care eram pe atunci. Ar fi o prostie să pretind că, pe atunci, aveam o foarte adâncă înţelegere a lumii. Cu atât mai mult cu cât în Constanţa copilăriei mele nu era totul atât de mohorât ca în alte părţi.
      Cât despre cei de azi… despre ăştia am tot scris până m-a doborât scârba. Cum ziceam, doar am scormonit puţin prin cuşca amintirilor, aşa cum le-a ştiut strânge mintea copilului de atunci.

      • OK, am inteles… De fapt am cam inteles din prima , dar am profitat nitzel :mrgreen: … ca „sa ma descarc” pe o tema care de mult ma cam racaie: aceea ca propaganda media prezinta „impartial” ideea ca Ceausescu ar fi fost cel mai mare si cel cel mai semnificativ rau al Romaniei postbelice , idee pe care ,eu cel putin , n-o imbratisez (oricat l-am urat pe individ) – exista altele si mai mari si mai semnificative si mai … recente!

        In rest , cum am si spus , ti-am apreciat in mod deosebit eseul care ,asa cum prost (?!) ne-ai obisnuit 😛 , reuseste sa transpuna si sa reproduca scriptic perfect imaginea si atmosfera acelor vremuri … Si implicit sa starneasca nostalgia vremurilor tineretii si-a copilariei. 🙂
        A fost o placere sa-l citesc si … un pretext sa ma descarc (tema , care anumite site-uri cu pretentii „democratice”, o cenzureza !!! 😡 )

        Si cum tot nu ne-am auzit de ceva vreme rabbi , iti doresc Sarbatori placute si fericite in continuare! si un An Nou mai bun si mai fericit decat cel trecut!
        Numai bine …! 🙂

  6. Rebbe, ai avantajul anilor,si a memoriei ! Daca aparea un A. Buzura , era o lupta de clasa , sa o obti, si dupa lecturare sa o predai, unor tovarasi , demni de incredere.
    Ce vremuri , ce greseala sa credem ca exista evadare prin cultura . Rahat !

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

- A word from our sponsors -

De citit

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...