Nicio urare

Nu sunt puţini anii de când trag de blogul ăsta (tocmai am intrat în cel de-al şaselea an). Inspirat (sper, uneori), revoltat, plictisit, dezgustat, uluit, tulburat, căzut pe gânduri sau dizolvat în vreo inexplicabilă nostalgie, am adunat câteva mii de texte. Bune, rele, le-am scris aşa cum le-am simţit la momentele respective.

Dacă umblam prin amintiri, descopeream imediat că, întotdeauna, sunt unii care ştiu ei mai bine. Ăsta e marele avantaj al celor care le ştiu pe toate: nu mai au nimic de aflat, dar au mereu ceva de spus, despre orice. Fără să-mi dau seama, în felul acesta m-am descoperit cu o sumă de coproprietari gălăgioşi ai amintirilor mele, care aveau pretenţia de a le amenda, reconstrui, remobila complet. Când am găsit potrivit să pun în text nişte gânduri, pe care, tot astfel, le credeam ale mele, s-a întâmplat că, din nou, au apărut cei care ştiu mai bine, care le ştiu pe toate. Aşa am descoperit că nici măcar stăpânul propriilor gânduri nu mai eram. Mi se sugera ce să gândesc, eram îndemnat ce fel să scriu. somat să iau seama la rânduirea silabelor – asta atunci când focurile Gheenei nu erau invitate să mă ia în inventar. Am priceput, astfel, că unii nu sunt dispuşi să fie doar martori ai trăirilor altora, luând de acolo ceea ce le prieşte şi lăsând ceea ce i-ar vătăma. Pentru oamenii ăştia totul se consumă într-o devălmăşie cenuşie şi plină de furie, în care marele ţel e acela de a deveni toţi asemenea: furioşi, cenuşii şi de toate ştiutori.

Lucrul bun e că am găsit tovarăşi care m-au însoţit pe drumul ăsta, uneori pentru scurtă vreme, alte ori cale mai lungă, aducând gândurile lor lângă ale mele. Le sunt recunoscător.

Există obiceiul ca la sfârşit de an să ne potpopim cu urări. (Nu, nu schimb subiectul!) Intrăm într-un fel de delir al festivismului, consumat printre fleici rumenite, tastele telefoanelor şi zarva unei veselii ilogice, de-a dreptul isterice, declanşate automat de aterizarea pe ultimele pagini ale calendarului. E momentul când raspund politicos la telefoanele lichelelor cărora nu le-am spus niciodată că sunt lichele, le răspund urărilor formale, prefăcându-mă că nu am ştiinţă de înjurăturile in absentia. Semnez de primire pentru potopul de complimente pe care nu le merit, răspund cu egală generozitate urărilor care nu au cum se împlini şi constat că secăturile sunt mai loiale, mai consecvente: îmi sunt alături mai multă vreme decât prietenii. E drept, a durat ceva vreme până am învăţat să-i deosebesc.

Ne urăm la fiecare sfârşit de an să fim mai buni. Şi? Cum a funcţionat până acum urarea asta? De ce insistăm? Ne urăm să fim fericiţi. Până acum a mers? Continuăm să ne spunem : îţi urez! De ce nu “sper să fii fericit!’. O astfel de formulare e mai suportabilă.

Blogul acesta intră în ultimul an de existenţă, aşa că de data asta nu am să vă fac urări. Dar sper ca, în 2014, unii dintre voi să deveniţi aşa cum deja credeţi că sunteţi. Alţii sper să rămâneţi aşa cum cred că vă ştiu. Iar dacă simţiţi că noul an trebuie să aducă schimbări, atunci renunţaţi la obosita urare “La mulţi ani!” şi spuneţi-vă, aşa cum se cuvine la orice început: Salut!

Pentru doi prieteni tare dragi, noul an înseamnă lupta cu nişte boli cumplite. Le spun doar atât: trebuie să citiţi cartea pe care încă n-am început să o scriu, aşa că faceţi ceea ce trebuie pentru ca asta să se întâmple. Iar eu promit că nu mă grăbesc să o scriu.

Asta e. Suntem în 2013. Mordechai vă salută. Ne vedem dincolo.

21 thoughts on “Nicio urare”

  1. Salut! Cred ca tocmai am citit cel mai bun rezumat al “sărbătorilor la români “… Mulțumesc, sper să nu fie ultimul an al blogului!

  2. De ce ultimul an de existenta? Pentru mine a fost mereu o incantare sa accesez acest blog si sa citesc postarile respective.

  3. Nu-ti urez nimic, iti promit doar sa te citesc ,cu mare placere ,in continuare si aici si cand comentezi pe facebook.Sa fii sanatos (asa, in general, nu neaparat doar in 2014)

  4. Off…topic, știu… Cand si unde vom putea gasi cartile tale? Cele pe care tocmai le-ai terminat?
    An bun, Rabbi!

  5. Eta, na!
    Noi nu ne cunoaştem decât după litere. Ale tale, multe şi cu har. Ale mele, puţine şi cu sfială. Nu am niciun interes, nu mă loveşte formalismul sărbătorilor, doar sunt bucuroasă să-ţi doresc ţie, necunoscutule Rabbi, să fii sănătos, să scrii multe cărţi, să te bucuri de cele bune ale tale, să te ocolească cele rele, să ne întâlnim pe acest blog şi în viitor şi…asta e…
    La mulţi ani!
    Dacă ţii cu tot dinadinsul…Salut!

  6. Nu ne obliga sa trecem dincolo ca sa te putem citi.Mai ramai multi ani, cum o da Domnu’, dar ramai.Prietenii te vor astepta, indiferent ce vei hotari.

  7. Suntem ]n 2014. Bun venit dincoace, maestre! Nu-i mai speria pe grăbiţii cititori , cu subtilităţile tale! Mulţumesc că m-ai anunţat că peste un an, o să fiu mai sărac cu o lectură. Nu-mi convine, dar poate este de ajuns şi un an pentru mine. O să mă grăbesc..

  8. “Blogul acesta intră în ultimul an de existenţă”. Mare pacat. Esti unul din putinii lucizi care mai si scriu un blog. O sa imi lipseasca.

  9. Sper sa fii fericit, omule! Ai grija de tine si nu-ti mai bate capul cu lichelele, n-ai cum sa le schimbi. Pastreaza langa tine unul, doi prieteni si mergi pe drumul tau!
    Te-am descoperit mai demult prin intermediul lui Victor Ciutacu, nu te-am mai citit. Acum te-am redescoperit datorita unei amice de pe fb care a share-uit acest articol.
    Lumea acum nu prea mai intra pe bloguri, sau daca intra, nu prea comenteaza. Facebook-ul sa traiasca acum, cat i-o fi veacul si lui.

    Salut!

    Adriana

COMENTEZI?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.