La puţină vreme după apariţia „Poveştilor unui mizantrop” , am fost chemaţi la TVR, să vorbim despre carte. Eu, Traian şi poetul Cosmin Perţa, reprezentantul editurii.
„Poveştile…” avuseseră drum lung şi deloc uşor până să devină carte. Lucia Verona şi Ştefania Coşovei au cheltuit multă stăruinţă pentru a mă convinge că trebuie să le dau tiparului. Am înţeles că n-am greşit ascultându-le abia atunci când m-a sunat Traian să-mi spună: „Daniele, bravo domnule! Poveşti, de asta e nevoie. Toţi vor să ia premiul Nobel, toţi scriu romane despre oameni de asfalt, Frumoase poveşti. Poveşti, bătrâne!”
Trebuia să ajungem la TVR. Hotărăsem că îl sun când intru în Bucureşti şi trec să-l iau cu maşina. Îl sun. Mă aşteaptă „în cartier”. Ajung.
-Ce faci, Traiane?
– Daniele… Mi-e dor… Mi-e aşa un dor de Nichita…
Nu ştiu ce să răspund. Cel mai bine ar fi să nu spun nimic. Aşa că tac.
– Ai auzit, Daniele?
– Am auzit, Traiane!
-Bun! Că trebuia să mă audă cineva.
După emisiune îl întreb:
-Îţi mai e dor de Nichita?
-Păi, tu crezi că asta trece, Daniele? Ai să vezi cum e când o să-ţi fie dor de mine.
A doua zi după emisiune mă sună să-mi spună că a primit un telefon din partea producătoarei emisiunii.
-Le-ai plăcut ălora, băi! îmi spune. A sunat lumea, nebunie curată!
– Traiane!
– Da?
– Mi-e dor de tine!
– Păi, ne vedem diseară la Romică!
– Nu, Traiane! Mi-e dor de tine…
– Lasă, dom’le, că am înţeles ce spui, dar încă nu.
Început de an, rece, umed, chinuit de ceaţă. Un an care începe ca un drum prost asfaltat. Mă sună Lucia: „Traian… A murit…” O sun îndată pe Ştefania. „Traian a plecat, Daniele”.
Trebuia să ai tu dreptate, căposule? Nu puteai să mă crezi? Chiar îmi era dor de tine. Şi îmi e. Şi n-o să-mi mai treacă.
Aplec fruntea şi tac!
„E seara. E preatârziul acela, de care ne e frică.”
S-a dus la fel de discret, precum a trait. Dumnezeu să-l odihnească!
(Emoționantă evocare…!)