Supravieţuirea USL

Invariabil, în discuţiile despre cele politiceşti din ultima vreme, sunt somat să livrez opinii despre şansele de supravieţuire ale USL. Cei care se interesează de părerea mea, de regulă, sunt deja posesorii propriilor idei, arendaşi ai propriilor argumente, solicitându-mă doar pentru a le confirma lucrurile pe care ei le cred deja. Atunci când eşti solicitat să vorbeşti despre „şansele de supravieţuire” ale cuiva, fie şi o alianţă numită USL, e deja limpede că acolo sunt probleme serioase de sănătate, chestiunea aflată în discuţie fiind „supravieţuirea”. Răspunsul care se aşteaptă trebuie să fie prudent („să nu punem paie pe foc”), rezervat („situaţia e şi aşa explozivă”), ba chiar optimist dacă se poate ( „să dăm un mesaj optimist”). Ca şi cum soarta alianţei ar depinde de trăncăneala furnizorilor de păreri şi nicidecum de hachiţele, ambâţurile şi năduful celor care o conduc.

USL a devenit un fel de exponat fragil, care trebuie păstrat în condiţii speciale de umiditate, presiune, temperatură ş.a.m.d., pentru că orice adiere de predicat l-ar putea dezintegra. Iar pentru acest eventual tragic eveniment de vină ar putea fi, desigur, cei care-şi dau cu părerea, nicidecum cei care alcătuiesc alianţa.

Problema dispariţiei USL, chiar în lipsa tensiunilor de azi, e oricum o chestiune de timp, doar nu vorbim despre o construcţie eternă, subiectul e o jucărie a politicii, nu despre geologie. Alianţa e una vremelnică, inventată cu un scop, cu un termen. Şi va înceta atunci când scopul a fost atins sau nu mai poate fi atins. Asta e tot. Doar nu e o noutate că în politică nu există nici prieteşuguri, nici loialităţi care să treacă de bătaia pendulei!

Cauzele care ar putea, totuşi, grăbi dezintegrarea USL nu locuiesc nici în gura comentatorilor, nici în coloanele editorialelor, ci în însăşi hoitul alianţei. Cele 3 cauze majore ale zavistiei pe care am reuşit să le identific, ar fi următoarele:

1) Proximitatea cu Băsescu

Orice aşezare în proximitatea lui Traian Băsescu s-a dovedit extrem de toxică pentru USL. Fie că a fost vorba de pactul de coabitare, de compromisurile pe Legea bugetului sau de aşa zisele înţelegeri secrete ( fictive ori reale) pe care Crin Antonescu le-ar avea cu acesta. Traian Băsescu a înţeles bine asta şi pare că ştie cum să joace meciul ăsta, inserându-se în text atunci când şi cât e cazul, ba arătându-se binevoitor faţă de Antonescu – spre enervarea pesediştilor- , ba coabitând cu Ponta – iritându-i pe liberali.

Băsescu pare să fi găsit şurubelniţa exasperărilor şi în acest fel, jucând când pe o parte, când pe cealaltă, reuşeşte să slăbească şuruburile care ţin laolaltă maşinăria USL, sperând că la primul hârtop… Din păcate, liderii USL par dispuşi să-i fie de folos în această privinţă.

2) Candidatul la preşedinţie

Teoretic, USL are un candidat la preşedinţie, acesta fiind preşedintele PNL, Crin Antonescu. Nu a existat până acum poziţie oficială care să schimbe asta. Totuşi, de la câştigarea alegerilor, Antonescu se poartă ca şi cum s-ar îndoi el însuşi de acest fapt. Au existat confirmări, reconfirmări, răs-confirmări ale susţinerii sale de către USL, dar fără folos. Crin Antonescu e în continuare neîncrezător, nesigur, ezitant, suspicios şi mereu bosumflat.

Campania de imagine a premierului Ponta, neîncetată, exagerată, obositoare, de-a dreptul enervantă, insistenţa acestuia de a tăia panglici, de a se „trage la poza” cu oricine îi prinde imagine, de la Obama, lângă sicriul lui Mandela, până la Ghiţă ciobanul, poate alimenta suspiciunile liderului PNL. Pentru ce are nevoie Ponta de orgia asta de PR, dacă nu are gândul ascuns de a candida la preşedinţie? – se întreabă, desigur, Antonescu şi cei din jurul său. Ponta e premier şi va rămâne premier dacă Antonescu ar deveni preşedinte, ori atunci de ce nevoia asta aproape bolnăvicioasă de expunere, de ce nevoia asta nesăţioasă de imagine, când acum obiectivul îl reprezintă alegerile prezidenţiale? Nu ar fi trebuit ca toate eforturile USL să meargă spre construcţia de imagine a lui Antonescu, cel care, teoretic, este candidatul la preşedinţie al alianţei?  Întrebările astea nu sunt deloc lipsite de temei.

Cred, totuşi, că Antonescu este teribil e prost sfătuit. Ezitările, suspiciunea şi bosumflările sunt în regulă în strictă intimitate, dar nu dau imaginea publică a unui prezidenţiabil. Aşa că o linie mai bună ar fi fost dacă ar fi ales să se comporte ca un autentic candidat al USL, sigur pe sine, factor de stabilitate, insensibil la sugestii, aluzii, insinuări şi provocări. În cel mai rău caz, în situaţia în care, PSD ar renunţa, pe ultima sută de metri, la susţinerea sa, ar avea statura omului calm, echilibrat şi onest, trădat de unii care nu merită încredere, iar nu pe cea a veşnicului bosumflat care a scos pe toată lumea din sărite, până i-a gonit de lângă el până şi pe cei care voiau să-l susţină.

3) Conflictele dintre baroni

Mai recent a devenit mai evident că bâza dintre baronaşii locali, de mai mică ori mai mare anvergură, ai PSD şi PNL, poate deveni un factor de tensiune. Cel mai recent exemplu e meciul dintre Petrache -PNL- şi Firea -PSD. Se scrie Firea şi se citeşte Pandele, iar atunci înţelegem despre ce e vorba. Meciu ăsta, ca atâtea altele, pare politic, dar e de fapt încăierare pe bani, pentru că e vorba de mulţi bani şi multe afaceri ciudate ( ciudat fiind un eufemism). Iar ăsta e doar un exemplu, repetat, cu variaţiuni, în multe locuri. Conflictele de tipul ăsta nu slăbesc doar USL, ci chiar partidele pe care le reprezintă cei implicaţi, dând apă la moară băsiştilor care vorbesc despre „hămeseala mafiei pesediste/liberale”.

Astea sunt motivele pentru care dinspre baraca USL e mereu zarvă de scandal. Nu comentariile celor care trec prin faţa barăcii, nici reclamaţiile vecinilor din mahala.