Cei care vorbesc cu pietrele

Am cunoscut cândva o ploaie îngândurată. Mă vizitează uneori. Ne salutăm, ne vorbim. Pot spune că, într-un fel, am devenit prieteni. Până să ne cunoaştem am socotit că toate ploile sunt asemenea. Credeam că nu sunt altceva decât comune fenomene meteorologice; auzisem despre circuitul apei în natură şi alte astfel de explicaţii, născocite de către cei care nu ştiu vorbi cu pietrele.
Ploaia cu care m-am împrietenit, după o vreme, când am început să ne vorbim, mi-a povestit că lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Adunarea picăturilor într-o ploaie nu e o întâmplare; întotdeauna aceleaşi picături se adună în aceeaşi ploaie. Exact aceleaşi întotdeauna. Niciuna în plus, niciuna în minus. Întotdeauna aceleaşi, înlăţuite în aceeaşi ordine. Oricât ar fi rătăcit până atunci, prin oricâte rădăcini ar fi trecut, în oricâte seve s-ar fi amestecat, în oricâte râuri ar fi rătăcit, oricâte buze ar fi atins, atunci când se împlinea sorocul se ridicau la cer şi împlineau aceeaşi ploaie.
Dacă încă mai credeţi că ploile sunt toate asemenea,dar mereu altele, fiţi cu băgare de seamă la prima ploaie a oricărei toamne. După un timp o veţi cunoaşte. Şi veţi vedea că, în fiecare an, e aceeaşi. Iar dacă o veţi saluta, după o vreme, poate, vă va răspunde la salut. Astfel veţi descoperi că ploile sunt cu mult mai mult decât simple exerciţii de fizică, mult mai mult decât simple evaporări şi condensări ale apei. Dacă vă veţi împrieteni cu o ploaie, aţi putea afla o sumedenie de lucruri, care la început vi se vor părea de neînţeles. Unele vă vor rămâne întotdeauna de neînţeles. Dar acelea puţine, pe care le veţi putea pătrunde cu puterea minţii, sunt de mare preţ, pentru că ele vă vor arăta ce miracol de neînchipuit este lumea, de dincolo de oameni.

[…]