Melancolia formelor de relief

Am ales cel mai prost sunet de apel posibil.  Îmi place melodia. Îmi place prea mult. Atât de mult încât, de cele mai multe ori, las telefonul să sune până ajunge la refren. Iar cel care mă sună închide. Şi n-apuc să aud refrenul. Enervantă chestie. Acum sună. Sper să fie cineva insistent. Nu cunosc numărul, cum nu cunosc niciun număr, în afară de 112 (puşche pe limbă!), dar telefonul mai cunoaşte din numerele celor cu care am de a face şi îmi dă de veste. Acum habar nu are cine sună. Refrenul! Gata, răspund.

-Alo!

Într-o bună zi o să trebuiască să-mi fac timp şi să inventez ceva. „Alo” ăsta e prea fumat, prea e folosit de toţi şoferii. De ce n-aş răspunde cu „Zbang!”? Sau cu „ete fleoşc!”? Nici „cucurigu” nu e o idee rea.

– Începuturi se scrie cu î din i sau din a?

Nu cunosc vocea. Voce de cetăţean responsabil, care nu se uită la televiziunile generaliste, nici la cele de ştiri, dar consumă cu insistenţă televiziuni specializate în documentare. Ce fel e o astfel de voce, ce anume mă face să cred asta despre cineva doar auzindu-i vocea? Nimic, n-are nicio logică, absolut nicio logică, dar nici eu nu v-am întrebat de ce citiţi horoscopul.

-Nu mi-aţi răspuns la „alo”… – îi răspund cătrănit.

-Să ne tutuim! îmi propune vocea Discovery.

-Nu mi-ai răspuns la „alo” – intru rapid în convenţie.

-Păi, nici nu trebuie! Alo nu e un salut?

-Da’ ce e?

– Habar n-am! O chestie parazitară?

-Băi, ştii? Şi eu m-am gândit la chestia asta. Chiar îmi propuneam ca de acum să răspund cu „ete fleoşc”, în loc de „alo”.

-Ete fleoşc nu merge!

-De ce?

-Sună a belea!

-Şi?

– Poate nu e o veste rea, adică… na… oricum… nu merge. Eu aş încerca „cucurigu!”.

-Şi la ăsta m-am gândit!

-Ete fleoşc!

-Aha! Vezi?

– Începuturi se scrie cu î din a sau din i?

-Nu ştii?

-Nu, de-aia te-am sunat!

-Păi, ce? Ne cunoaştem?

-Nu cred!

-Atunci cum m-ai sunat?

-Am format un număr la întâmplare!

-Şi dacă dădeai peste un bou?

-Poate chiar am dat!

-Hai sictir! Se scrie cu î din i, dacă e la început sau sfârşit de cuvânt.

-Aha! Ştiam asta!

-Atunci de ce naiba ai sunat?îmi ies din pepeni

-Ca să fiu sigur!

Omul e calm. Nesimţit de calm. Îi zic:

-Puteai căuta pe net!

Răspunde:

-N-am încredere. Acolo e plin de tâmpiţi.

-Păi şi la telefon nu puteai da peste un tâmpit?

-Hehehe!

E măgar. Ce animal! Precizează:

-Glumeam. Merci de informaţie.

-Să trăieşti!

-Dacă mai am vreo  întrebare te sun eu.

-Bine. Cum te cheamă? îl întreb.

-De ce? răspunde în doi peri.

-Ca să-ţi salvez numărul. Să ştiu cine mă sună.

-Ete fleoşc!

-Altfel nu răspund.

-Da’ acum ai răspuns. Scrie acolo „ăla care întreabă”

-E prea lung.

– Atunci „Mişu”- îmi zice.

-Te cheamă Mihai?

-Nu, da’ ce contează? Auzi?

-Hă? răspund concis şi înţelept.

-Stai la munte sau la mare?

-Da’ poate stau la câmpie…

-N-ai voce de om de la şes…-mormăie.

-Ete fleoşc! La mare.

-Am bănuit eu! mustăceşte.

-Ai bănuit pe naiba! Hai, pa!

-Pa! Auzi? Stai! Ce melodie ai setată ca sunet de apel?

-De ce?

-Ca să ştiu cât trebuie să sun, până ajungi la refren?

-Aha! Kayleigh- Marillon!

-Tot aia?

-Cum tot aia?

-Păi pe aia o am şi eu din… 2014 cred!

Aici chiar m-a lăsat cu gura căscată.

-Cum din 2014, băi ameţitule? Păi acum nu suntem în 2014?

-Nu. 2016. Hai că te las.

-Băi! Stai aşa! Cum 2016?

-Tu pe ce lume trăieşti? 2016!  Hai sănătate că am de scris la blog!

-Ce blog?

-Moshe Mordechai…. Gata! Te pup!

A închis. Ori face careva bancuri, ori m-am sunat din 2016. Băga-l/m-aş în pizda mă-sii/mamei mele, că n-am întrebat cine câştigă alegerile de anul ăsta.

Final de text tâmpit. Mulţumesc că aţi rezistat până aici. Cum aţi reuşit? Şi mai ales: de ce?