Mai întâi funeralii cu onoruri militare. Onoruri postume, pentru enormul merit de a fi murit cu zile. Pentru că oamenii ăia au murit cu zile! Şi uite aşa incompetenţa unor se transformă în onoruri militare la înmormântarea altora. Cu toată mâhnirea pe care o poate aduce moartea unor oameni, în asemenea circumstanţe, nu avem voie să nu observăm că onorurile militare şi toată pompa funerară reprezintă un exces. Ştiu, sunt lucruri care nu se spun, e imprudent, indecent chiar să faci o astfel de afirmaţie, dar aşa stau lucrurile.
Toată cinstirea asta postumă nu vine să recunoască nici lucrurile pe care le-au împlinit în viaţă cei care s-au prăpădit, nici eroismul unor morţi, pentru că nu, nu au murit eroic, au murit trist, cu zile, din cauza prostiei, incompetenţei. E un adevăr greu de spus, dar trebuie spus. Fanfara militară e doar sedativul administrat de către autorităţi unei naţii îndurerate, rapid, eficient, înainte de a începe să pună întrebări. Şi sunt multe întrebări de pus.
Poate ar trebui să instituim de acum o nouă regulă: fanfară militară ori de câte ori se moare din cauza prostiei autorităţilor. Fanfară care mor cu zile în spitalele aflate în mizerie, fanfare pentru cei care mor pe drumurile ciuruite şi prost semnalizate. De dimineaţă până seara nu s-ar mai auzi decât goarna şi ţup-trombonul. „Ne scuzaţi, statul vă deranjează! Nu vă salvăm viaţa, dar livrăm colivă şi fanfară la funeralii, sunteţi interesat?”
Apoi a venit demisia. Abia apoi. Pe când bătea groparul ultimul cui în coşciug şi popa lua ţărână din pământul gropii. Demisie de onoare. Tot onoare şi aici, dar aici nu cântă fanfara, ci se negociază demisia. Pentru ca onoarea asta e bună şi ea, dar mai întâi trebuie negociată politic.
Demisia lui Stroe (doar în România asemenea mediocri pot ajunge miniştri!) a venit la nişte zile după. Şi după ore bune de tocmeală, la Palatul Victoria, între Ponta, Antonescu şi Stroe. Demisia asta, ca şi fanfara, nu înseamnă nimic. Absolut nimic. Nu e consecinţa marilor mişcări ale conştiinţei, a nopţilor nedormite, nici măcar semn al ruşinii. E un fel de şpagă. Un fel de „ce-să-vă-dăm-să-nu-mai-mârâiţi?”.
Sigur, nu Stroe, nu Ponta, nu Antonescu au pilotat avionul, nu ei au suflat frig peste trupurile celor prăpădiţi. Nu ei umblau de bezmetici pe dealuri, cu orele, căutând locul accidentului. Nimeni nu le-a imputat nimic din toate astea. Nici fanfară nu le-a cerut nimeni. Li s-a cerut, s-a aşteptat de la ei să facă din ţara asta ceea ce au promis, adică o ţară, în care, măcar, oamenii nu mor cu zile, din cauza prostiei autorităţilor. Nici demisiile, nici fanfara nu rezolvă asta. Iar când în locul demisionarului îi aşezi interimar pe Oprea, e ca şi cum ai da manelele mai tare, să nu se mai audă aşa supărător fanfara.
Poate era mai bine dacă în loc de fanfară era linişte. Linişte desăvârşită. Linişte de mormânt.
Aferim.
Cum sa reprezinte un exces cand fata avea grad de sublocotenent in cadrul armatei romane, student la medicina militara??????
Daca as fi un „extremist” in pareri si as generaliza (doar ca las impresia ca as vrea sa-i fac in necaz d-lui prim ministru care si-a declarat indiferenta vis-a-vis de orice parere), as putea spune ca Radu Stroe a fost precum un capac peste o oala in care mancarea s-a stricat. Acum au pus repede alt capac, ca sa nu mai miroasa. Atat. Oricat de multe capace ar schimba, mancarea este aceeasi, stricata. Degeaba se striga „schimbati capacul”, schimbarea asta nu este de natura sa schimbe cu ceva ce este in oala. Sunt atat de multe „modificate organoleptic” si tot ce se face este cautarea unui alt capac, cat mai etans. Fiindca, de fapt, in acest moment, asta inseamna sa fii un “bun” politician aspirant la functia de „capac” : sa fii atat de etans incat sa nu se simta duhoarea.