Taj Matahal

Cum nici el nu e chiar maharajah, ci doar un bulibaşă mai lovit de streche, nici ea nu e chiar pomadă pentru ochi şi încă vieţuieşte, Traian Khan i-a tras prinţesei lui ( corect ar fi fost: „lu’ prinţesa lui”), în loc de ditamai Taj Mahal-ul, un fel de partid, ca să aibă mândreţea cu ce se da tiu-tiu-pa-pa prin curtea întreprinderii.

Când s-a putut, i-a dat ditamai ministerul pe mână, ba a topit două ministere, pardon, două bugete, în unul singur, ca să aibă spaima cocoşelului cu ce se juca. Când s-a putut. Cu „p”. Aşa am scris. Când s-a putut. Clar, da? Ce se întâmpla când aveam altă consoană nu mă interesează, e scârbos, ptiu! Pe vremea când se putea ( cu „p”!), erau bani şi pentru frunză cu paiete, şi pentru cânticele de plajă, şi pentru săli de sport îngrămădit, şi pentru patinoare subacvatice, şi pentru terenuri de baschet pentru pitici, şi pentru chiloţi cu girofar. Că bugetul era la nenea şi economia trebuia scoasă din criză şi băgată sub elasticul de la chiloţii baleninei balerinei. Acum criza s-a plictisit de noi, bugetul e mai greu accesibil, postul de şef al STS e deja ocupat de un băiat bun, aşa că ce putea să-i dea amorezul fofoloancei lui dragi, ca să nu se plictisească şi să stea singură ca proasta, pe bordură, în vreme ce ceilalţi se joacă de-a politica? Şi i-a dat partid.

La noi, partidele sunt nişte  gadgeturi mai tari decât X-box, iPhone şi chiloţii cu percuţie, luate la un loc. Când s-a plictisit să joace x şi 0 cu ranga, pe aripa de la Maybach, Gigi Becali şi-a cumpărat un partid. Dan Diaconescu şi l-a făcut singur, din trei tampoane de ale Elodiei şi câteva mii de fraieri. Până şi MRU, securist de la buget, scos de la porţie, a primit cadou un partid, de la iubita lui, priza de lângă uşă. ( Amorul lor a născut un partid şi o frizură) Acum, după proclamaţia de la Nana, a venit vremea ca şi T.B. să-i dea didinei lui un partid nou, de ultimă generaţie. De ultimă generaţie, că celelalte sunt scârbite şi doar asta a mai rămas, cât o supravieţui şi ea.

E drept, înainte încercase să o implice în activităţi agricole, pentru asta şi cumpărase pământ la Nana, ca să aibă panarama Dulcineea unde planta floarea soarelui. Găsise şi o instalaţie de prăjit seminţe, tehnologie dac-getă, şi maşină de făcut cornete… E de înţeles, totuşi, că şi ea s-a învătat cu viaţa de la oraş, unde lumea îi spunea „doamnă”, nu ca la ea la ţară, unde din „fă, buleandro” n-o scoteau.

Cum toate marile amoruri s-au lăsat ori cu războaie, ori cu divertisment pentru mase, e limpede că şi acum ni se pregăteşte ceva. Cum e greu de crezut că porneşte careva vreun război în numele Bucilenei, rămâne divertismentul. Poate n-o ieşi chiar „Romeo şi Julieta”, nici măcar „Tanţa şi Costel”, dar de o manea gurită de Florinel Fenomen de la Cârleni, tot ne scoatem.

Asta e. N-avem noi şansa unui Taj Mahal, dar măcar e veselie şi o mişcăm popular. Până sar stropi din ea.