Ţară, ţară, vrem ceva!

Aveam în copilărie un joc tâmpiţel: ne aşezam în două grupuri şi zbieram, pe rând, unii la ceilalţi „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”. Adversarii ne răspundeau în cor, întrebând „pe cine?”, iar noi indicam pe cine din grupul lor ni l-am dori. Apoi cei către care strigam îşi trimiteau omul ghiulea, care trebuia să străpungă lanţul pe care îl formasem noi, ţinându-ne de mână. Dacă reuşea îşi putea alege un om din ceata noastră, dacă nu, ni se alătura. Exact de jocul acesta îmi aminteşte tot ceea ce face, în ultima vreme, domnul Antonescu. Doar că domnia sa pare a-l juca de unul singur. El strigă: „ţară, ţară, vrem preşedinte?”, „pe cine?” întreabă tot el, pentru a-şi răspunde: „pe mine!”. Iar în final încearcă singur să se doboare.

Şedinţa de ieri de la PNL, dincolo de excesele de montaj, era necesară. Nu vreau să comentez ceea ce s-ar fi discutat înăuntru, conform diverselor surse, pentru că nu ştiu cât te poţi bizui pe sursele astea, mai ales când informaţiile se bat cap în cap. Solicitările liberalilor, referindu-mă la poziţia oficială, exprimate după această şedinţă, nu sunt deloc nerezonabile. Cu excepţia solicitării desfiinţării USD. Dar şi aici trebuie spus că cei de la PNL au partea lor de dreptate: atât în denumire, cât mai ales prin siglă, nou născuta USD seamănă cu USL îndeajuns pentru a putea naşte confuzie, iar liberalii au motive să se simtă îngrijoraţi de asta. Deci chiar şi această obiecţiune liberală este cumva îndreptăţită, chiar dacă nu în biroul PNL se decide cu cine şi cum se poate alia PSD.

Poziţia PNL, exprimată de Crin Antonescu, spuneam, e rezonabilă. Solicitările nu sunt ilegitime, cu excepţia deja pomenită. Dacă există o problemă, totuşi, iar ea există, atunci ea are legătură cu tonul pe care sunt formulate aceste solicitări, iar în politică tonul despre care vorbesc face diferenţa. Domnul Antonescu a părut, mai degrabă, că dă un răstit ultimatum partenerilor din USL şi nu că oferă soluţii pentru o criză pentru care, în bună parte (dar nu în totalitate) tot domnia sa este vinovat. Iar atunci când tonul e atât de ridicat şi se roastesc ultimatumuri, nu mai poate fi vorba nici de colaborare, nici de parteneriat, nici de menţinerea vreunei alianţe. Cine îşi poate imagina că, după episodul acesta, lucrurile pot funcţiona ca înainte, chiar dacă toate condiţiile PNL ar fi acceptate? Ce şanse sunt ca partidele din USL să sprijine cu entuziasm candidatura unui Crin Antonescu ţâfnos, răstit, gata să dărâme coşmelia ori de câte ori nu-i convine ceva?

Am auzit voci care susţin că, prin deciziile de ieri, Antonescu s-a sacrificat spre binele PNL, punându-şi în pericol candidatura la prezidenţiale. Nu ştiu care e raţionamentul care naşte o astfel de judecată, mie îmi pare că lucrurile stau exact pe dos. Voturile care decid viitorul preşedinte se află la alegători, nu la PNL, nici la PSD, nici măcar în lada de zestre a marelui USL. Iar Crin Antonescu pare mai departe ca niciodată de acei 50%+1, care îl pot trimite la Cotroceni. Preşedinţia se câştiga la vot, nu la masa verde. Susţinerea venită dinspre o formaţiune sau alta poate fi utilă, esenţială chiar, dar nu suficientă, în condiţiile în care în lupta pentru obţinerea acestei susţineri imaginea seamănă tot mai puţin cu ceea ce îşi doresc cei mai mulţi dintre alegători. Modelul zurbagiu mereu pus pe harţă a fost experimentat suficient vreme de zece ani.

Situaţia de fapt e simplă: USL a decedat, dar niciunul dintre lideri nu are curajul de a anunţa oficial asta. Deşi, paradoxal, e posibil ca tocmai desfiinţarea oficială a USL să fie soluţia. Nu este obligatoriu ca desfiinţarea USL să însemne obligatoriu şi ieşirea PNL de la guvernare. Cum nu înseamnă că Antonescu nu ar putea avea susţinerea foştilor parteneri din USL, pentru candidatura la prezidenţiale, chiar după ruperea uniunii. Practic, pachetul de înţelegeri şi obligaţii asumat la fondarea USL nu mai convine nimănui. Dar se poate negocia un nou protocol de colaborare, în noile condiţii, care să permită atât rămânerea PNL la guvernare, cât şi o eventuală susţinere a unui candidat unic. S-au văzut frecvent situaţii în care afaceriştii îşi lichidează firmele pline de datorii pentru a-şi muta gheşeftul pe o nouă firmă. Toţi cei implicaţi invocă protocolul de înfiinţare a USL când le convine, dar îl ignoră când au de cerut mai mult decât li se îngăduia acolo. Aşa că soluţia negocierii unui nou acord, pentru că azi condiţiile sunt cu totul altele, nu e deloc nerealistă. La urma urmei alianţa a fost construită mai ales cu scop electoral, în opoziţie, iar condiţiile de acum sunt altele.

Una peste alta suntem siliţi să descoperim că avem o clasă politică imatură, că alianţele nu pot funcţiona. Cum am constatat şi in 1996 sau în cazul vechii alianţe DA. Trebuie să observăm că putem construi cârdăşii electorale, cu care să păcălim voturile, dar nu reuşim să lucrăm împreună, atunci când e treabă de făcut. Iar coabitarea e imposibilă nu doar între guvern şi preşedinte, ci pur şi simplu imposibilă. Asta se întâmplă atunci când nu avem partide, ci găşti, când nu există un interes comun, superior, pe care îl putem numi interesul naţional, care să ne ţină laolaltă, ci interese de gaşcă sau personale.