Nu ştiu dacă „scrisoarea deschisă” e o specie literară, gazetărească sau o formă de exhibiţionism. Observ, în schimb, că a devenit o întreprindere foarte la modă, există o inflaţie de „scrisori deschise”, o adevărată erupţie de autori de scrisori deschise şi un bizar belşug de cosemnatari ai unor astfel de epistole – aceştia din urmă, mai puţin echipaţi pentru literatura epistolară, compensează prin disponibilitate, sunt mereu gata să semneze, să citeze, să asume orice a aşezat altcineva în forma unei „scrisori deschise”.
De ce ar scrie cineva aşa ceva? Când ai de spus ceva cuiva, ai la îndemână telefonul. Dacă acel cineva căruia i te adresezi îţi e inaccesibil la telefon, e deja un prim semn că ceea ce ai de spus s-ar putea să nu-l intereseze. Dacă, totuşi, socoteşti că lucrurile pe care le ai de comunicat sunt grave, esenţiale, atunci, desigur, ai posibilitatea de a aşeza cuvintele într-o epistolă. Îi scrii, atunci, celui căruia vrei să vorbeşti. Comunicarea prin epistole e o formă de intimitate; fraza trebuie bine strunită, cuvintele potrivite cu dreaptă măsură, incidentele gramaticale sunt inadmisibile, iar îngrijorările, preocupările, frământările sau orice alte idei aşezate acolo, toate reprezintă substanţa pe care vrei să i-o transmiţi celui căruia i te adresezi cu discreţie, fără ostentaţie, fără a folosi menghina ochiului public pentru a-l constrânge să te asculte ori să îţi răspundă. Pentru că epistola e, în mod fundamental, repet, o formă civilizată de comunicare, dar mai ales discretă.
Renunţarea la covenţia discreţiei e o abdicare de la intimitate. Poate fi şi o mărturisire a îndoielilor legate de propria importanţă, ale celui care scrie. Cert e că „scrisoarea deschisă” nici nu mai e o scrisoare, e un răcnet aruncat în piaţă, crăcănat şi cu mâinile în şolduri.
Uneori recursul la strigătul scrisorii publice e inevitabil, atunci când e vorba de disperare. Dar asta se întâmplă rar. Avem, în schimb, autori deja consacraţi de „scrisori deschise”. Personaje pentru care destinatarul e neinteresant, nu merită consideraţie, nici convenţia discreţiei, e mai degrabă demn de dispreţ, făţiş sau voalat. Destinatarul poate foarte bine să nici nu existe, nu importă, esenţială e exhibiţia, nesaţul autorului de a se aşeza în faţa publicului în poza bine studiată la oglindă, cu mâna la falcă. Omul nu scrie pentru a fi auzit de către cel căruia îi vorbeşte, nu are idei de comunicat, ci cuvinte de livrat, are fraze pe stoc şi trebuie să le expedieze. Nu aşteaptă răspuns, nu îl interesează reacţia destinatarului, dar vrea cu ardoare să fie aplaudat de hoardă, să primească bătăi cordiale pe umăr de la cunoscuţi.
Există un personaj ridicol, mai recent intrat în Parlament, pe nume Sorin Ilieşiu. Omul comite epistole în serie. Un fel de Jack Spintecătorul al genului epistolei deschise, are mereu la el o scrisoare care, te anunţă ritos, e deschisă. Şi e mereu gata să o citească, năduşit, gâfâind, poticnindu-se la frazele şchioape şi dezordonate. Dacă îl cadoriseşti cu suficientă răbdare ai să-l vezi, la sfârşit, jubilând, rânjind fericit, mulţumit cu sinele şi încântat că scrisoarea lui a mai fost înghesuită în urechile cuiva, altcineva decât destinatarul. E mediocru, stupid, dar prolix. Gabriel Liiceanu e o altă specie. Se vrea mereu grav. Are îngrijorări care trebuie afişate la avizierul din piaţă, are indignări care nu încap în corespondenţa dintre doi oameni, ci musai trebuie împachetate in formulări bombastice, stropite cu patos de la magazie. Are pretenţia că îşi şopteşte panseurile, dar e atent ca staţia de amplificare să îi preia fiecare oftat teatral, difuzoarele să fie date la maximum, iar hoardele de adoratori să fie prezenţi, cu pixul în mână, gata să co-semneze profundele ziceri.
Nu e proclamaţie -există riscul ca nimeni să nu o ia în seamă; „scrisoare” e un adăpost mai sigur pentru eventualitatea ridicolului. Nu e un apel – din nou, poate exista, totuşi, complicaţia penibilului dacă nimeni nu-l urmează. Nu e o confesiune, pentru că nu se mărturiseşte nimic, deşi epistola conţine cantităţi îngrijorătoare de sine. E o scrisoare ticluită într-o făţişă negare a genului, pentru că nu propune o comunicare între doi participanţi, ci o răsteală publică, mai mult sau mai puţin rotunjită stilistic.
Pot exista nelinişti, mâhniri, frământări care au nevoie de respiraţie publică, iar atunci textele acelea capăta legitimitate, indiferent de aşezarea în categorie, dar există şi mult cabotinism, făţărnicie sau pur şi simplu ţicneală, iar atunci aerul devine irespirabil. Şi de cele mai multe ori e irespirabil. Intelectualul îngrijorat de destinul cetăţii îşi poate aşeza cuvintele în varii forme, de la eseu la articolul de gazetă, pentru a-şi rosti gândul. Poate, la apogeul disperării, striga chiar într-o astfel de scrisoare deschisă. Când devine autor de epistole în serie, sufocând redacţiile gazetelor cu panseurile sale, invitând la preluare, citare, co-semnare, menţionare, băgare în seamă, atunci e altceva.
Ca în tot ce ni se întâmplă, excesul ucide genul. Iar noi avem adevăraţi virtuozi în materie de excese. Atunci când, în mijlocul zarvei, urli ca apucatul, chiar dacă zbieri pentru a cere linişte, mai pofteşti şi pe alţii să ţi se alăture răcnind din răsputeri „Linişte!” nu faci, de fapt, decât să sporeşti hărmălaia. Singurul câştig, lamentabil şi rizibil, e că în toată acea gălăgie ai glasul care urlă cel mai tare. E şi asta o formă de singurătate.
place mult ultimul pasaj.
poate te (re)apuci de cronicile mizantropului ?
Foarte tare!
Rabby, marturisesc ca am avut in ultimul timp o strangere de inima in ceea ce priveste presupusa ta apartenenta la un grup. Sunt incantata ca m-am inselat si-mi cer iertare pentru prostia mea. Exista oameni de care o institutie isi leaga numele si pe valoarea carora ar dori sa se legitimeze.
Multumesc