Ar fi trebuit să scriu ceva despre zarva ultimelor zile. E pentru prima dată, de când există blogul acesta, când cred că lucrul cel mai bun pe care îl pot face e să nu scriu nimic. E îndeajuns de multă zarvă. Oricum, indiferent ce aş avea de spus, nu cred că există cineva dispus să asculte. Sunt cu toţii mult prea ocupaţi să vorbească.
Ceea ce se întâmplă cu noi, zilele acestea, mă înspăimântă. În loc să fim cu toţii egal de dezgustaţi de revoltătoarea ciomăgeală pentru ciolan a unor mediocri, mulţi dintre noi au găsit mai potrivti să se înroleze în oştile de strânsură ale acestora şi să purceadă la revărsarea urii. În numele unor „lideri” egal de detestabili, cabotini şi mediocri. În numele unor cauze care nu există.
Larma dinaintea unui concert, când muzicienii îşi acordează instrumentele, e un mic infern, suportabil şi perfect justificabil, pentru că e larma care pregăteşte armonia care urmează. La noi e o neîncetată zarvă, care nu se vesteşte decât pe sine, căreia nu-i urmează decât ea însăşi. Ne urâm pentru că nu ştim să facem altceva. Aplaudăm nişte borfaşi imbecili, care nu au în ei decât propriile ambiţii, dar suntem gata să-i umplem de scuipat pe cei care nu aplaudă, împreună cu noi, aceiaşi imbecili. Şi ne imaginăm că acela pe care îl aplaudăm e dirijorul care va aduce melodia şi armonia în marea gălăgie, făra a băga de seamă că e afon, iar mâinile lui scuturate isteric, fară nicio noimă, nu urmează partitura vreunui menuet- sunt doar gesturile unui dezechilibrat trâindu-şi propriul delir.
Despre politică vom mai scrie şi vom mai vorbi când vom avea politică românească. Ba nu! Când vom avea români. Acum sunt cu toţii prea ocupaţi să fie altceva.
Aduncându-mi aminte de Domnul Tudor, simt nevoia să-ţi aduc aminte că nu asta-i naţiunea română. Oamenii, scârbiţi de prestaţiile TUTUROR ipochimenelor care şi-au exhibat tarele – caracteriale, de educaţie şi lipsa celei mai vagi urme de bun-simţ -, între două reprize de publicitate, aşteaptă să se revanşeze la alegeri: prevăd o rată de absenteism înspăimântătoare pentru cei care mai cred în democraţie, aşa cum a fost ea definită de vechii greci, de Jean-Jacques Rousseau şi de alţi fotbalişti ori după caz, manelişti…
” Ne urâm pentru că nu ştim să facem altceva. Aplaudăm nişte borfaşi imbecili, care nu au în ei decât propriile ambiţii, dar suntem gata să-i umplem de scuipat pe cei care nu aplaudă, împreună cu noi, aceiaşi imbecili. Şi ne imaginăm că acela pe care îl aplaudăm e dirijorul care va aduce melodia şi armonia în marea gălăgie, făra a băga de seamă că e afon”.
Genial!
Acu’ vreo 2 ani scriam un comentariu pe aici in care va spuneam cam ce este scris in randurile de mai sus. Si ca veti ajunge sa va muscati limba. M-a pus la punct un fan <>.
E drept ca intre timp v-ati schimbat adresa de blog, v-ati mai slefuit stilul…