AcasăRabbi zicePoate că ştiu deja

Poate că ştiu deja

Ne ştim de o viaţă. Asta e o prostie, un stereotip. Ce înseamnă „de o viaţă”? Folosim statisticile oficiale, calculăm speranţa de viaţă? O viaţă poate să însemne şi… de fapt o viaţă nu înseamnă mare rahat. E intervalul ăla, dintre viaţă şi moarte, în care biologia îşi face de cap.

Gânduri de rahat. Filosofeală de bodegă, metafizică de zahana. Mintea se duce prin mlaştini pentru că nu avem ce ne spune. Ne ştim de foarte mulţi ani. Din copilărie. Am trecut împreună prin şcoala primară, apoi prin gimnaziu, ne-am regăsit în liceu, ne-am reîntâlnit în armată. O vreme n-am mai ştiu unul de altul. Şi nu ne-a păsat. Ne-am mai întâlnit, sporadic, când şi când, am bifat rubrica „încă prieteni”, am cheltuit câteva minute în spumă de bere şi discuţii în dodii, pe urmă am lăsat anii să facă ce vor cu noi. Acum, din nou, întâmplător, am dat unul peste celălalt.

Prima descoperire a fost că ne bucurăm să ne revedem. Cea de a doua că ne putem tutui, firesc, natural, fără să pară scremut. Asta ar trebui să fie o mare ispravă? Sigur trebuie să stăm de vorbă! Da, trebuie sa povestim! Ai timp? Hai, că şi eu am puţin timp. Acolo la o bere? Nu beau bere, e mult de explicat… Atunci o cafea? O cafea merge? Aici? Aici e la fel de bine ca oriunde altundeva.

Eu comand un espresso scurt. El un capuccino. Eu vreau şi o cola. El vrea o apă. Plată. Fără gheaţă. Ne zâmbim stânjeniţi. Stânjeniţi că ne cunoaşte, dar nu ştim mai nimic unul despre altul. Cred că şi mai tare ne stânjeneşte că undeva încă e bifată rubrica aia, „prieteni”, dar n-avem niciun argument cu care să susţinem asta. Tuşesc. El scoate nişte medicamente, alege o pastilă, o înghite. Ridică din umeri. Rânjesc.

-Şi?

E tot ce pot întreba.

-Ştii cum e…

E tot ce poate răspunde. Da, ştiu cum e. De fapt nu ştiu. De fapt mi se rupe. Ba, dacă mă gândesc bine, nu vreau să ştiu. Hai să convenim că nu avem ce ne spune, că ne suntem străini, că existenţele noastre se pot descurca la fel de bine ca şi până acum, fără să ştim unul de celălalt. Că putem vieţui pe mai departe, la fel de mediocru, la fel gri, la fel de…

Oh, nu. Sper că nu scoate portofelul să îmi arate poze. Nu. Nu e portofelul. E telefonul mobil. Acum există invenţia asta. Da, Poze. Fetiţele lui. Seamănă cu el. Ochi bulbucaţi, expresie hlizită. Pistrui. Eu n-am telefon inteligent, deci n-am poze să-i arăt. N-am copii, deci nu am nevoie de un telefon deştept.

-De ceilalţi ce mai ştii?

-A, nu mare lucru.

Care ceilalţi? Colegii e şcoală? De  liceu? De armată? În facultate nu ne-am întâlnit. Oricum nu mai ştiu nimic despre nimeni. Rânjim. Îmi zice că el  a votat cu Băsescu. Îi zic că eu nu. Rânjim. Sună nevastă-sa. Îi spune că e la o cafea cu cel mai bun prieten. Ăla sunt eu? Pe urmă adaugă: din copilărie. Corect. Iar asta se onverteşte, la cursul oficial, acum, în ce? În nimic.

-Da, mă! zice.

-Da! zic.

Da. Da ce? Da nimic. Da totul. Da, futu-i pizda mamii ei de viaţă. Da, o duc greu. Da, nu ştiu nimic despre tine. Da, cere nota şi hai să ne cărăm naibii de aici.

-Ai cont pe Facebook? întreabă.

-Am.Tu?

-Şi eu.

Bun. Bifat. Suntem ca toţi ceilalţi lemingi. Avem conturi pe Fb, telefoane mobile, maşini ieftine, termopane, cămăşi de firmă pentru ieşit în lume, carduri bancare şi pastile de luat la ore fixe. Nu mă întreabă de datele contului de Fb. Nu-l întreb. De ce am prelungi şi acolo stânjeneala?

-Mergem?

-Mergem!

Plătim. Ieşim. Convenim că ne-a făcut plăcere sa ne revedem. Nu ne-a bucurat, nu ne-a dat peste cap, nu a fost mare rahat. Ne-a făcut plăcere şi atât. Promitem să ţinem legătura. Da, sigur ne auzim. Nu schimbăm numere de telefon. Nici adrese de  mail. Suntem adulţi civilizaţi si avem de bifat nişte convenţii. Ca de exemplu cea care ne cere să promitem ca vom ţine legătură. Convenţia se opreşte aici. Nu ne cere să chiar ţinem legătură, ci doar sa ne promitem asta. Şi am bifat-o.

Ne pupăm sau ne strângem mâna. Ne străngem mâna, după o ezitare, un început de îmbrăţişare rapid redus la o strângere de mână.

Ne despărţim. După câţiva paşi mă opresc. Mă întorc. A chelit în creştet. Ca şi mine. Poate e ultima dată când ne vedem. Îmi amintesc strigarea noastră din adolescenţă şi pentru prima dată zâmbesc în adânc. Chiar zâmbesc.

– Băi, mirare!

Aşa ne strigam.

Se opreşte. Parcă a îngheţat. Se întoarce încet. I-a dispărut chelia. Pistruii sunt mai vizibili. Şi zâmbetul acela îmi e familiar. Îşi trece mâna prin păr – ştiu gestul. Strigă:

-Dacă începi să zbori, mă înveţi şi pe mine!

Chicoteşte. Chicotesc. Îi răspund:

-Dacă nu zbori tu primul!

Râdem. Încrucişăm mâinile şi fluturăm palmele a zbor. Vechiul nostru salut. Apoi chelia îi creşte iute, la loc, în creştet. Pistruii se estompează. Ne vedem fiecare de drumul lui. De ce a mai rămas din viaţa asta.

Îmi amintesc că mai era ceva. „Poate că ştiu deja…”. Aşa ne încheiam salutul. Nu mă întorc să văd dacă şi el şi-a amintit. Nu contează. A mai rămas prea puţin din viaţa asta, ca să pierd vremea cu fleacuri.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

3 Comments

  1. Da, mulți visează să zboare (mi-a plăcut metafora!), puțini reușesc să atingă cerul. Unii se simt fericiți doar să privească stelele de aici, de jos… Cei mai mulți n-au timp să le observe. Și să se mire.
    Frumoasă poveste, dar cât de tristă! (Ultima frază e de-a dreptul deprimantă… 🙁 )

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

- A word from our sponsors -

De citit

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...