Ne ştim de o viaţă. Asta e o prostie, un stereotip. Ce înseamnă „de o viaţă”? Folosim statisticile oficiale, calculăm speranţa de viaţă? O viaţă poate să însemne şi… de fapt o viaţă nu înseamnă mare rahat. E intervalul ăla, dintre viaţă şi moarte, în care biologia îşi face de cap.
Gânduri de rahat. Filosofeală de bodegă, metafizică de zahana. Mintea se duce prin mlaştini pentru că nu avem ce ne spune. Ne ştim de foarte mulţi ani. Din copilărie. Am trecut împreună prin şcoala primară, apoi prin gimnaziu, ne-am regăsit în liceu, ne-am reîntâlnit în armată. O vreme n-am mai ştiu unul de altul. Şi nu ne-a păsat. Ne-am mai întâlnit, sporadic, când şi când, am bifat rubrica „încă prieteni”, am cheltuit câteva minute în spumă de bere şi discuţii în dodii, pe urmă am lăsat anii să facă ce vor cu noi. Acum, din nou, întâmplător, am dat unul peste celălalt.
Prima descoperire a fost că ne bucurăm să ne revedem. Cea de a doua că ne putem tutui, firesc, natural, fără să pară scremut. Asta ar trebui să fie o mare ispravă? Sigur trebuie să stăm de vorbă! Da, trebuie sa povestim! Ai timp? Hai, că şi eu am puţin timp. Acolo la o bere? Nu beau bere, e mult de explicat… Atunci o cafea? O cafea merge? Aici? Aici e la fel de bine ca oriunde altundeva.
Eu comand un espresso scurt. El un capuccino. Eu vreau şi o cola. El vrea o apă. Plată. Fără gheaţă. Ne zâmbim stânjeniţi. Stânjeniţi că ne cunoaşte, dar nu ştim mai nimic unul despre altul. Cred că şi mai tare ne stânjeneşte că undeva încă e bifată rubrica aia, „prieteni”, dar n-avem niciun argument cu care să susţinem asta. Tuşesc. El scoate nişte medicamente, alege o pastilă, o înghite. Ridică din umeri. Rânjesc.
-Şi?
E tot ce pot întreba.
-Ştii cum e…
E tot ce poate răspunde. Da, ştiu cum e. De fapt nu ştiu. De fapt mi se rupe. Ba, dacă mă gândesc bine, nu vreau să ştiu. Hai să convenim că nu avem ce ne spune, că ne suntem străini, că existenţele noastre se pot descurca la fel de bine ca şi până acum, fără să ştim unul de celălalt. Că putem vieţui pe mai departe, la fel de mediocru, la fel gri, la fel de…
Oh, nu. Sper că nu scoate portofelul să îmi arate poze. Nu. Nu e portofelul. E telefonul mobil. Acum există invenţia asta. Da, Poze. Fetiţele lui. Seamănă cu el. Ochi bulbucaţi, expresie hlizită. Pistrui. Eu n-am telefon inteligent, deci n-am poze să-i arăt. N-am copii, deci nu am nevoie de un telefon deştept.
-De ceilalţi ce mai ştii?
-A, nu mare lucru.
Care ceilalţi? Colegii e şcoală? De liceu? De armată? În facultate nu ne-am întâlnit. Oricum nu mai ştiu nimic despre nimeni. Rânjim. Îmi zice că el a votat cu Băsescu. Îi zic că eu nu. Rânjim. Sună nevastă-sa. Îi spune că e la o cafea cu cel mai bun prieten. Ăla sunt eu? Pe urmă adaugă: din copilărie. Corect. Iar asta se onverteşte, la cursul oficial, acum, în ce? În nimic.
-Da, mă! zice.
-Da! zic.
Da. Da ce? Da nimic. Da totul. Da, futu-i pizda mamii ei de viaţă. Da, o duc greu. Da, nu ştiu nimic despre tine. Da, cere nota şi hai să ne cărăm naibii de aici.
-Ai cont pe Facebook? întreabă.
-Am.Tu?
-Şi eu.
Bun. Bifat. Suntem ca toţi ceilalţi lemingi. Avem conturi pe Fb, telefoane mobile, maşini ieftine, termopane, cămăşi de firmă pentru ieşit în lume, carduri bancare şi pastile de luat la ore fixe. Nu mă întreabă de datele contului de Fb. Nu-l întreb. De ce am prelungi şi acolo stânjeneala?
-Mergem?
-Mergem!
Plătim. Ieşim. Convenim că ne-a făcut plăcere sa ne revedem. Nu ne-a bucurat, nu ne-a dat peste cap, nu a fost mare rahat. Ne-a făcut plăcere şi atât. Promitem să ţinem legătura. Da, sigur ne auzim. Nu schimbăm numere de telefon. Nici adrese de mail. Suntem adulţi civilizaţi si avem de bifat nişte convenţii. Ca de exemplu cea care ne cere să promitem ca vom ţine legătură. Convenţia se opreşte aici. Nu ne cere să chiar ţinem legătură, ci doar sa ne promitem asta. Şi am bifat-o.
Ne pupăm sau ne strângem mâna. Ne străngem mâna, după o ezitare, un început de îmbrăţişare rapid redus la o strângere de mână.
Ne despărţim. După câţiva paşi mă opresc. Mă întorc. A chelit în creştet. Ca şi mine. Poate e ultima dată când ne vedem. Îmi amintesc strigarea noastră din adolescenţă şi pentru prima dată zâmbesc în adânc. Chiar zâmbesc.
– Băi, mirare!
Aşa ne strigam.
Se opreşte. Parcă a îngheţat. Se întoarce încet. I-a dispărut chelia. Pistruii sunt mai vizibili. Şi zâmbetul acela îmi e familiar. Îşi trece mâna prin păr – ştiu gestul. Strigă:
-Dacă începi să zbori, mă înveţi şi pe mine!
Chicoteşte. Chicotesc. Îi răspund:
-Dacă nu zbori tu primul!
Râdem. Încrucişăm mâinile şi fluturăm palmele a zbor. Vechiul nostru salut. Apoi chelia îi creşte iute, la loc, în creştet. Pistruii se estompează. Ne vedem fiecare de drumul lui. De ce a mai rămas din viaţa asta.
Îmi amintesc că mai era ceva. „Poate că ştiu deja…”. Aşa ne încheiam salutul. Nu mă întorc să văd dacă şi el şi-a amintit. Nu contează. A mai rămas prea puţin din viaţa asta, ca să pierd vremea cu fleacuri.
Frumos, Rabbi! Si putin trist…
Da, mulți visează să zboare (mi-a plăcut metafora!), puțini reușesc să atingă cerul. Unii se simt fericiți doar să privească stelele de aici, de jos… Cei mai mulți n-au timp să le observe. Și să se mire.
Frumoasă poveste, dar cât de tristă! (Ultima frază e de-a dreptul deprimantă… 🙁 )
http://youtu.be/m0dufh1saOc
„People keep on
talking by the weather
Spending words on
unimportant things….”